Trec zilele-n goană – să vină psihiatrul!

10:30
Povestea se repetă. De ce nu mă impresionează descrierea amănunţită a unui om asasinat, dar mă răscoleşte descrirea sumară a unui câine ucis?
Şi când mă uit la filme plâng ca proasta când li se întâmplă ceva animalelor sau copiilor… Chiar mă întreb dac-o să fiu în stare să-mi scriu povestea cu „fructele de mort” (despre zombi), fiindcă e vorba despre nişte copiii… Iar dacă scot copiii, hm, s-ar putea să nu mai iasă nimic!

17:45
Constat că e distractiv să vorbesc cu glas tare de una singură – adică, pardon, cu motanul! Iară o mostră:
„Dă-o-n pisica mă-sii, măi Grişka, în seara asta e musai să mă culc devreme, altfel nu mai ţine şandramaua!”

Anunțuri
Categorii: antologii, câini, de-ale mele, dubii, pisici, poveşti, ţicneală cronică

Navigare în articol

4 gânduri despre „Trec zilele-n goană – să vină psihiatrul!

  1. 1. Vero, nu eşti singura. Pentru animale mi se rupe sufletul. Îmi spun că oamenii primesc ceva şi după moarte, dar animalele, odată ce s-au dus, s-au dus. Cel puţin să nu sufere.

    2. 🙂 Nu e nevoie de psihiatru. Doar nu vorbeai singură, ci cu Grişka!

  2. Eu, în păcătoşenia mea, nu cred că animalele n-au suflet. Cred că, dacă există ceva după moarte, atunci există şi pentru noi, şi pentru ele.
    „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”, nu? Atunci nici ceea ce le însufleţeşte pe ele nu poate să se piardă…
    Îmi place să cred asta… 🙂

  3. Vero, îţi spun ceva, sper să nu mă audă nimeni. 🙂
    Şi eu cred la fel. Animalele merg în Rai.

  4. Da, aşa e, nu pot merge decât în Rai – chiar şi animalele de pradă sunt suflete nevinovate 🙂

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: