4 martie ’77

A fost unul dintre momentele când am crezut c-o să mor, am fost aproape sigură că-mi trăiam ultimele clipe – şi n-am simţit nici spaimă, nici regret, doar un soi de detaşare ireală…
Eram în primul an de facultate, iar prietenul meu de atunci tocmai venise în permisie din armată. M-a aşteptat la opt seara, cât am ieşit de la cursuri – şi îmi aduc aminte ce rotundă, imensă şi frumoasă era luna… Din fericire, n-a fost de acord cu ideea mea de a merge să mâncăm un profiterol la cofetăria Casata – şi probabil că asta ne-a salvat amândurora vieţile – a lăudat calităţile ochiurilor făcute de sora lui.
Când am simţit prima zguduitură ne pregăteam să ne bem cafelele în apartamentul lui – au rămas nebăute, în schimb i s-au vărsat în casetofon! Nu mi-am dat seama ce se-ntâmpla. El a strigat “cutremur”, m-a înşfăcat de mână şi m-a tras după el pe scări. Am apucat doar să-mi iau în mână cizmele de lângă uşă.
Stătea într-un bloc cu patru etaje din Berceni, cred că la etajul 2 sau 3. N-am apucat să coborâm decât o jumătate de etaj înainte de a începe legănarea cea mare. Îmi aduc aminte că m-a lipit de el, mi-a acoperit capul cu braţele (mai târziu mi-a mărturisit că în clipa respectivă n-a ştiut dacă mă luase în braţe pe mine sau pe sora lui)… Scările erau pline de oameni şi toată lumea a început să ţipe – nu ştiu dacă am ţipat şi eu sau nu. M-am gândit că totul era ca într-o scenă de groază dintr-un film, ca şi cum ne-am fi aflat pe un vapor care se scufunda… şi că, gata, totul se sfârşise…
Nu ştiu cum am coborât pe urmă, dar mi-am pierdut o cizmă pe traseu – noroc că găsit-o vărul prietenului meu, care se nimerise şi el acolo…
Am reuşit să ne urcăm într-un autobuz până la Bellu, dar pe urmă am mers pe jos până în Militari… Mijloacele de transport în comun păreau să fi dispărut din Bucureşti, telefoanele publice erau moarte… Iar acasă am găsit-o pe mama aşteptând în faţa blocului; a fost atât de fericită că m-a văzut încât nici măcar nu m-a mai certat vreodată fiindcă nu-i spusesem unde sunt…

Ar mai fi de spus că în ziua aia era „baba” mea…


Completare (04.03.2016):

Iată şi blocul dărâmat pe lângă care am trecut când m-am întors acasă. După ce pe drum auzisem lumea spunând că în Militari s-a dărâmat un bloc. Când l-am văzut, am refuzat să mă întreb câţi morţi erau sub dărâmături, m-am mulţumit să răsuflu uşurată fiindcă nu era blocul meu – aflat la o staţie de tramvai/autobuz distanţă.

Dar n-am mai văzut nicăieri ceva care să se fi dărâmat ca blocul ăla. De fapt, era o scară a unui bloc, una singură. Prăbuşită ca şi cum ar fi fost tăiată perfect cu cuţitul, pentru a fi desprinsă de cele din dreapta şi din stânga ei, rămase în picioare, ambele cu peretele despărţitor intact, neted.

Anunțuri
Categorii: amintiri, de-ale mele

Navigare în articol

7 gânduri despre „4 martie ’77

  1. Cutremurător. Mi s-a făcut pielea de găină.

  2. oaw..o poveste absolut incredibila..am ramas fara cuvinte

  3. @Mircea: privind partea bună a lucrurilor, poate că voi fi în stare să scriu şi poveşti de groază (cu zombi)cutremurătoare 🙂

    @Z.u.i.shi punct: presupun că toată lumea surprinsă de cutremur într-un bloc, la etaj, a avut parte de ceva similar… 😦

  4. avand in vedere cat de trista a fost noaptea aceea, cred ca a fost cea mai frumoasa ” baba” din viata ta si a mamei tale. Bucuria ca ai scapat cu viata nu cred ca poate fi etalata in cuvinte.

  5. Sper ca de atunci, fiecare 4 martie e baba ta, pentru ca… cea din '77 ti-a fost cu NOROC!

  6. @Gabriela: Aşa e, numai că pe moment nu am realizat cât de mare fusese pericolul – frică mi s-a făcut mai târziu 🙂

    @Carmen: Ai dreptate, probabil că ăsta e modul corect de a privi lucrurile :

  7. trebuie sa fi fost de cosmar. eu eram mica, dormeam, eram singura acasa. stiu ca m-am speriat dar n-am realizat prea clar ce se intampla.

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: