Recenzie

Editura Nemira şi Jurnalul SF au fost în anii ’90 ai secolului trecut principalii vectori prin care ficţiunea speculativă din România era dusă mai departe sub permanenta provocare a sincronizării cu SF-ul mondial.Dacă o revistă „moare, dar nu se predă“, iar Jurnalul SF a avut şi acest principiu, o editură de prima linie are o responsabilitate mai mare şi supravieţuirea ei ţine de şi cu această responsabilitate, iar Nemira este exemplul cel mai bun.

Ajunsă în prima linie a editurilor româneşti în principal prin colecţia Nautilus dedicată publicării capodoperelor SF-ului mondial, Nemira şi-a dovedit fidelitatea pentru cititorul român oferind şansele publicării în volum unui şir de autori români de science şi speculative fiction. Însă cu trecerea în noul mileniu şi cu schimbările de paradigmă literară intervenite atunci, simbioza dintre autorii români şi Nemira a fost întreruptă, în aşteptarea unor noi semne ale timpului, care să o revitalizeze.

Ana-Veronica Mircea, prin volumul său de debut, Floarea de loldilal, pare să fie un astfel de semn. Fiind una dintre puţinele femei aventurate în ficţiunea speculativă în paginile Jurnalului SF deodată cu nebunia cyberpunk, Ana-Veronica Mircea a fost o prezenţă cu o voce proprie din ce în ce mai uşor de recunoscut de către cititorul român, tocmai pentru că nu prea a scris cyberpunk. Totuşi, temele ei predilecte, relaţia dintre sexe şi relaţia dintre individ şi mecanismul social, filtrate printr-un feminism fără agresivitate, nou în contextul anilor ‘90 în literele româneşti, i-au dat Anei-Veronica Mircea intrare liberă printre cei mai la modă şi cei mai premiaţi autori români de SF ai deceniului.

Floarea de loldilal, a doua apariţie semnificativă a unui român în colecţia Nautilus de la Nemira după ani şi ani, este o culegere de autor care pune în 360 de pagini cam tot ce a scris şi a vrut să păstreze Ana-Veronica Mircea după 1990 încoace. În prefaţa entuziastă – cum altfel, de la un coleg de generaţie de scriitori şi de trudă într-ale traiului de traducător? – Liviu Radu îi face „debutantei“ un portret în tonuri calde şi îndrumă cititorul din 2012 prin labirintul încercărilor literare ale anilor ’90. Nostalgia lui Liviu Radu, autor a 18 volume publicate, traducător a peste 50, prilejuită de (re)venirea Anei-Veronica Mircea poate fi o cheie de lectură pentru Floare de loldilal.

Cele 16 texte, 15 schiţe şi povestiri care încadrează nuveleta Râpa amăgirilor, poartă cititorul în lumile create de Ana-Veronica Mircea sub influenţa unor modele perene ale ficţiunii speculative. Dacă la început avem influenţa lui Isaac Asimov din Sfârşitul Eternităţii în Sfinte Dumnezeule! sau pe cea a lui Ray Bradbury din Aici sînt tigri!Gheaţă şi Foc în Ziua Retragerii şi Clocitorul Josh, ceea ce era nota foarte personală a Anei-Veronic Mircea în Paradisul bărbaţilor înfloreşte în Râpa amăgirilor, sub îndepărtate ecouri din Ursula K. LeGuin, cea din Ochiul bîtlanului. Exemplele de mai sus cad sub sigla „science fiction“ sau „science fantasy“, însă volumul Anei-Veronica Mircea mai are sub eticheta „fantastică“, Rayadatis, Izvoditorul şi Puterea pereche, amintind de Vladimir Colin din Divertisment pentru vrăjitoare sau de Rodica Bretin din Şoimul Alb.

Să explic ce înseamnă „influenţele“ acestea şi cum Ana-Veronica Mircea nu se pierde printre ele, fiindcă Floare de loldilal nu este în nici un caz o colecţie de scrieri de mîna a doua. De la Isaac Asimov, autoarea română a luat gustul pentru acţiunea punctată de dialoguri vivace şi construcţiile urbane vaste, ca fundal; de la Ray Bradbury, un anumit minimalism; de la Ursula K. LeGuin şi Rodica Bretin, personajele feminine fără complexe, cu tipul lor propriu de percepţie, raţionare şi interacţiune; de la Vladimir Colin, aplecarea spre mitologia, basmul şi limbajul popular românesc.

După decelarea influenţelor, Ana-Veronica Mircea se găseşte în alegerea subiectelor sale şi în stilul său. Dacă temele, pe care le-am enunţat mai sus, ar predispune la o tratare gravă, cititorul Anei-Veronica Mircea este surprins, şi nu neplăcut, de umorul şi ironia plutind peste text. Aici, cred eu, vocea autoarei române se desprinde foarte clar, fără a cădea în parodie sau pastişă. Tramele prozelor dinFloare de loldilal cu tot cu rezolvările de conflict sunt foarte serioase, însă nota proprie autoarei este echilibrarea lor cu grotescul unor personaje sau ridicolul unor alegeri sau abruptul la un pas de absurd al încheierii.

Dacă la Asimov, un cititor devotat poate să prevadă firul acţiunii, mai ales în romanele acestuia, şi, uneori, chiar în prozele scurte „cu poantă“, acelaşi cititor are şanse mai mari să fie surprins de Ana-Veronica Mircea, probabil pentru că ea se abţine să expliciteze până la ultima consecinţă. Rezultă de aici, şi se vede mai ales în Râpa Amăgirilor şi Rayadatis, o atmosferă de stranietate, cu un posibil văl poetic. Însă, dacă la LeGuin, Colin şi chiar Bretin, poeticitatea textului conta, la Ana-Veronica Mircea vălul este rupt de ironie.

Sper că în atât de puţine rînduri am circumscris complexitatea volumului Floare de loldilal. Venit după 20 de ani de la primul concurs câştigat de Ana-Veronica Mircea, debutul său editorial este o recuperare şi, din păcate, nu o surpriză – cum ar fi meritat această inimoasă iubitoare a ficţiunii speculative. Volumul său se înscrie ca singular în istoria recentă a genului/genurilor care combină ştiinţa, fantasticul şi speculaţia.

Autor: Cătălin BADEA-GHERACOSTEA

sursa

Anunțuri
Categorii: ca să mă simt măgulită | Etichete:

Navigare în articol

Comentariile sunt închise.

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: