Jurnal de femeie… zurlie – 2

Astăzi, stând în casă – nu în grădina pe care n-o am – cu motanul (şi, uite, cu această ocazie vă prezint şi o fotografie preferată

IMG_3252mic

…) am luat o hotărâre (sper că nu într-unul din cele trei ceasuri rele ale zilei de marţi 😛 ):

Nema (sau, în fine, cu oarece/rare excepţii :mrgreen: ) duzini de cuvinte, psi-luneli, poveşti parfumate… O să-mi notez cuvintele şi temele (şi adresele tabelelor cu linkuri la articolele scrise de membrii cluburilor) şi o să le folosesc (pe unele dintre ele) drept surse de inspiraţie pentru poveşti, povestiri, nuvele şamd., pe care-o să le trimit pe la reviste, specificând de fiecare dată de unde mi-a sosit muza. Poate o să ajung şi la vreun roman… caz în care o să-i fiu recunoscătoare… proniei cereşti.

Cât despre toate textuleţele şi poezioarele scrise până acum pentru astfel de jocuri, plănuiesc să mi le adun într-un volum.  Nu, nu-mi fac iluzii, nu-mi imaginez c-o să mi-l publice cineva şi nici n-am de gând să plătesc eu publicarea. O să-mi meşteresc un pdfeu – când oi avea timp şi chef – şi-o să-l fac cadou prietenilor; deşi nu ştiu câţi prieteni dornici să-l primească am.  De fapt, nici nu ştiu câţi prieteni am (de una singură sunt sigură)… V-am spus vreodată că am îmbătrânit degeaba, n-am învăţat să-mi fac prieteni? Şi că, de fapt, mă simt de cele mai multe ori bine în turnul meu – nu, nu e de fildeş – cu prieteni imaginari care cântă după muzica mea, sau îmbrăcând identităţi născocite (Mariana, Matilda, motanul Pandalie…)?

Şi, apropo de prietenie, închei cu un citat preferat  (ar trebui să fie motto pentru unul dintre romanele pe care visez să le scriu):

„Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om şi-un câine…
Câinele mă recunoaşte,
Omul nu mă mai cunoaşte.”


Jurnalele altor femei: Zina, Vienela – şi nu mai ştiu… 🙂

Anunțuri
Categorii: jurnal | Etichete: , ,

Navigare în articol

15 gânduri despre „Jurnal de femeie… zurlie – 2

  1. un pedefeu va trebui să trimiţi şi la braşov. 😉 în rest, cum ţi-am promis deja, te trimit la tradus. pentru că deşi mă bucur că ai ideea unui roman, a adunării textelor tale (poveştile soacrei???) eu văd că bânti pe net şi nu ar trebui.
    şi sper să nu o iei decât ceea ce este o mustrare măruntă de la cineva care chiar te apreciază pentru ce faci şi pentru harul tău de a scrie…

    • Da, am să pun şi poveştile soacrei zombi 🙂 şi-am să trimit pdfeu şi la Braşov.

      Iar pentru mustrare îţi mulţumesc – merit chiar mai multe şi mai aspre… 😦

  2. Aștept și eu pedefeu’ ! 😀
    Ai dreptate cu toate poveștile alea de club. Eu am simțit că nu mă lasă să fiu eu însămi, așa cum oi fi eu.

    Spor la scris, Vero, și pupici pe creștet lui Grișka !

    • Voi trimite pdfeu şi la tine 🙂

      Mulţumesc pentru urări! Şi-l pup pe motănilă din partea ta!

  3. Ideea e buna.
    Daca ai timp poti trimite si spre TM un PDF 🙂

    Zina are dreptate, nu intotdeauna tema propusa in aceste cluburi se raporteaza la experienta noastra sau la imaginatia pe care o avem.

    Dar sunt interesante deoarece cer creierasului nostru sa isi puna in miscare rotitele .

    • Mie temele cluburilor în general îmi plac, sunt provocări tentante (mai ales duzina de cuvinte), dar pierd prea mult timp cu ele 😦 Şi vreau să mai scriu şi altceva. Mi s-au cerut poveşti pentru reviste şi n-am avut nimic gata scris pe care să-l trimit, nici timp să scriu ceva acceptabil încadrându-mă în termen 😦 Ca să nu mai spun că în ultima vreme am predat toate traducerile cu întârziere – ceea ce deocamdată n-a avut repercursiuni, dar nu se face să continui aşa, pentru orice există nişte limite…
      PDF-ul o să-l trimit şi spre Timişoara, fireşte, cu multă plăcere – dar nu va fi gata prea curând.

  4. Din bucata mea de sunca
    Am hrannit-o pe pisica
    Eu, o mangai bucuros
    Ea, ma zgarie pan’ la os.

    Ma gandesc c-ar fi mai bine
    sa dau sunca unui…caine.

    N.B.
    Usor intrigat de multimea pisicutelor (ingrate).

    • Nu sunt ingrate, sunt… pisici! 🙂
      Şi motanul meu zgârie, ba şi muşcă, dar se şi alintă, se ţine după mine prin casă ca un căţel, vine fuga-fuga să ne iasă în întâmpinare când ne-ntoarcem acasă…

      • Bunica avea obiceiul sa adune pisicute orfane sau bolnave. Le trata, ma rog…avea mila de ele. Cum eu nu am chinuit niciodata animalele, ca mai toti copiii, nu intelegeam de ce pisicile au „nabadai”. Deodata le vine , asa brusc. Zgarie si fug. Se pare ca natura animala este mai puternic manifesta la pisici. Sunt prin zona unde locuiesc pisici care si-au castigat un „respect” neconditionat printre…caini. Eu am un caine mare si unul mic. Ala micul, numai inima de el, trebuie protejat cand pisicile sunt amorezate si nu mai tin cont de teritorile cainilor.
        Se pare ca patanile celor sapte ani de-acasa…m-au indepartat de pisici.

        • După părerea mea, şi numai după părerea mea, am regăsit-o şi pe alţii, mai buni cunoscători ai animalelor şi mai fini observatori decât mine, pisica nu este un animal 100% domestic. Şi-a păstrat doza ei de independenţă şi de sălbăticie, în general cu atât mai mare cu cât şi-a petrecut o mai mare parte a vieţii neavând stăpân. Dar eu o găsesc fascinantă tocmai din acest motiv; nu-mi pasă că nu e capabilă de devotamentul absolut al câinelui.
          În plus, pisicile mă atrag în ciuda logicii şi mai presus de orice logică. Pur şi simplu sunt leşinată după mâţe. E drept că le prefer pe cele blânde, dar sunt încântată şi doar privindu-le pe cele de care nu mă pot atinge şi mă bucur când o maidaneză vine să mănânce ce i-am lăsat eu – după ce mă retrag la o distanţă pe care-o consideră ea sigură.

          Însă mamei mele îi era frică de pisici şi de câini – din câte am înţeles, tot ca urmare a unor păţanii din fragedă copilărie. Şi am apreciat (nu pe moment, mai târziu) faptul că, de dragul meu, a acceptat să ţină o pisică în apartament.

          • Despre pisici se spune ca sunt adevarate „absorbatoare” de energii negative. Se pare ca sunt „atrase” de zonele bolnave ale corpului, avand chiar rol vindecator, atunci cand se „lipesc” de zonele respective.
            Daca-mi va prescrie medicul vreo pisica doua …de leac, cu siguranta ca-mi voi procura si eu cateva…Pana atunci, vorba aceea…cine are, sa-i traiasca…

          • 😀

            Mulţumesc, pentru că eu am! 🙂

  5. Pingback: Tot de-ale mele – în martie 2014 | VERONICISME

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: