Visul unei nopţi de vară

E vară, deşi plouă în fiecare zi. Dar nu visez noaptea. Mi-ajunge coşmarul din timpul zilei:

Nouăzeci de kilograme de bărbat (ar trebui să scadă la 86, s-a îngrăşat de când e în concediu medical şi probabil că surplusul nu-i prieşte) umblând prin casă ţeapăn, câte zece paşi – dacă se poate mai puţin – între un scaun şi altul, nu toate la fel de bune ca să-l scape de durere. Noroc că scaunul maşinii e confortabil, poate s-o conducă pe distanţele scurte din târgul nostru, se duce la doctor singur.

A fost şi la RMN, avem şi rezultatul: trei discuri intervertebrale bulite – noi ştiam numai de două. Am studiat CD-ul primit; găsit pe net un program moca, nu cel mai deştept din lume, dar măreşte, colorează, corelează pozele (vezi pe unde sunt făcute secţiunile). Asta, ca să fie şi CD-ul ăla folosit de cineva. Coana doctoriţa nici măcar n-are calculator în cabinetul ei particular, ea s-a uitat pe film – şi cu asta basta. Sper să aibă măcar ochiul format. Cică nu, nu e de operaţie, discul cel mai naşpa, care-a ajuns să se-atingă de măduva spinării, nu  are învelişul spart, e numai inflamat. Cică se rezolvă cu proceduri  – la cabinetul ei, începând de mâine – şi cu injecţii; două injecţii, cu pauză de şapte zile între ele.

Între timp, medicamentele n-au efect şi durerea are culmi, secondate de culmi ale irascibilităţii. Ieri, după ce s-a-ntors de la doctor, jumătatea mea conjugală era s-arunce cu motanul după mine fiindcă i-am cerut reţeta, să iau şi injecţiile alea dacă tot mă trimisese la farmacie, după cel mai puternic analgezic care se dă fără reţetă.  Şi nu ştiu dacă farmacista mi l-a dat pe cel mai puternic (padolten), dar ştiu că n-are cine ştie ce efect. (Oricum, criza de irascibilitate s-a încheiat înainte să ies pe uşă, am plecat cu tot cu reţeta pentru injecţii.)

Cât despre motan, e supărat că nu-l mai poate lua în braţe de pe spătarul fotoliului, cum era obişnuit; şi se-ntinde, ca de obicei, în pragul uşilor („cine-a pus pisica-n drum, ăla n-a fost om…”, că nu-i nevoie s-o pună omul, se-aşează singură), şi, când te doare spatele la fiecare pas, nu-i cel mai plăcut lucru din lume să sari peste el.

Cât despre traducere, iar n-o termin, şi am promis la editură că e ultima amânare, dar n-am prevăzut asta, aproape totul a rămas în seama mea. El bucătăreşte stând pe scaun, dar are nevoie de asistentă (dă-mi uleiul, dă-mi făina, dă-mi cuţitul, dă-mi brânza din frigider că nu pot să m-aplec, sau, cel mai drăguţ, dă-mi aia, de-acolo; care aia, de unde?; ei, de-acolo, nu ştii?)

Noroc că poate dormi, şi dorm şi eu. Pe la două noaptea termin cu bărbatul şi cu motanul – pus o procedură electrică (avem un apărăţel care s-a cam bulit, dă rateuri), pus footpatch la tălpi (omul încearcă de toate când e disperat), adus una-alta pentru frecţii, pus apă şi mâncare motanului, scos ficat din congelator ca să dezgheţe până dimineaţa, curăţat litiera – şi trec să mai traduc ceva. Şi pe la trei adorm, nici nu ştiu cum şi când adorm, şi dorm pe scaun, fără vise, şi pe la 5-6 mă trezesc şi mă mut în pat, pentru un alt somn fără vise, până când miaună motanul după ficat – altcineva nu se poate apleca ca să i-l pună în străchinuţă.

Şi dac-o fi totuşi de operaţie, care nu se poate face-n târgul nostru, ce fac cu motanul? Mi-a promis o nepoată că vine să stea cu el, dar oare poate să se descurce cu sălbăticiunea noastră?

Şi, başca, ploaie în balcon, aseară. Adică apa din balconul de deasupra s-a scurs la noi (se mai întâmplă uneori şi când îşi udă florile, sau când pun la uscat rufe nestoarse ca lumea); n-a fost foarte multă, dar suficientă ca să mă enerveze şi ca să ude culcuşul lui Grişka.