Un soi de… confesiune

„Oricât de mare ar fi el şi orice culoare ar avea ea, între fald şi pânză există o relaţie de dependenţă.”

A fost primul gând care mi s-a împleticit, buimac, pe pod. Pe podul dintre vis şi trezie. Fluierând primele el ştia câte note dintr-o gamă bizară, a umblat, haihui, înainte şi înapoi, vrând, pesemne, să iau asta drept semn că e că mesaj prioritar.

I-a mers doar până când m-am trezit de-a binelea. Pe urmă, sub o mare de alte gânduri, care, tropotind peste şi prin el, i-au dat note proaste, închipuitul prioritar s-a surpat cu tot cu bietul pod mai sus-amintit şi, împreună, au rămas mototol, ca un fald boţit, de culoare incertă, respins de acea pânză dependentă de raţiune pe care-mi tresaltă mintea plecată haihui printre cuvintele altora, ici aplaudând câte un mesaj prieten cu logica, ici bodogănind pe înfundate, uluită de stilul buimac şi agramat al unor „cugetări” ovaţionate şi popularizate.

Cuvintele, nu ale altora, nici doar cele din duzina lansată de al două sute treizeci şi şaselea joc, ci toate cele de mai sus, nu sunt ceea ce par, adică semn de beţie. Aşa scrie într-o carte – zicea cineva, aici, că merită s-o citesc.

Ei bine, mărturisesc că n-am fost niciodată entuziasmată de ceea ce scrie în cartea asta…

Însă acum, adăpostiţi în spaţiul dintre canapea şi măsuţa cu rotile a laptopului, mă citesc doi ochi rotunzi, de Chiţurină care toarce. Pe urmă, torcătoarea mi se mută în braţe, îmi frământă alene braţul… Poate că ei îi place cartea…

Motanului Grişka îi plac toate cărţile – toate cele de pe ultimul etaj al bibliotecii. Îl aud lingându-se apăsat, undeva, în spatele lor. Face a vară. Până acum nu s-a mai urcat niciodată acolo iarna.

Oricum, ce atâta citit?

Mai bine bat câmpii, lăsându-mă călăuzită de note aluzive într-un dans ce ondulează, fald după fald, fiece pânză de păiajen buimac, rezident într-un pod mai mare decât casa, unde praful gros, de dependenţă, se aşterne peste tuşele de culoare ale orgiei de cuvinte.

Dacă aţi ajuns până aici citind fără s-o luaţi haihui, prioritar în diagonală, e semn că aveţi şi răbdare, şi dreptul să vă întrebaţi ce moaşă-sa pe gheaţă a vrut să spună zurlia în acest mesaj de repetabilă duzină.

Categorii: cuvinte, de-ale mele, duzina de cuvinte, provocările de luni | Etichete: , ,

Navigare în articol

5 gânduri despre „Un soi de… confesiune

  1. A republicat asta pe VERONICISME.

  2. „Ce-a vrut sa spuna autorul?” 🙂 Orice ar fi vrut el, cititorul poate gasi un alt sens – mare desteptaciune am scris! :)) Scuze! Eu m-am „legat” de motan, pentru ca am avut unul, Pufitica pe numele lui, caruia ii placeau foarte mult cartile: urca in biblioteca, se strecura pe carti si cu gherutele agata cate una, aruncand-o din raft, apoi cobora si dormea pe ea. Nu stiu cum facea, dar alegea mereu cartile care-mi plac foarte mult. 🙂
    Zile senine iti doresc! Succese! 🙂

    • Motanul meu nu trânteşte cărţi, doar pisica, Chiţurina, o face din când în când, când vrea să se cocoaţe pe rafturi agăţându-se de ele. Trânteşte câte 2-3 odată. 😆
      Senine să fie şi zilele tale, cu succese şi alte bucurii! 🙂

  3. Nici motanul din copilărie, nici mâța din adolescență și nici cea din prima tinerețe n-au avut vreo afinitate cu literatura. Îmi aduc aminte că Pisi (a doua în enumerarea de mai sus) se cățăra pe capotul meu lung până în pământ, dintr-un material gros și rezistent la gheare, nicidecum pânză drapată în falduri, în timp ce, desigur, eram îmbrăcată cu el. Cu viteză uimitoare își infingea ghearele pe o linie ascendentă, unde și în ce nimerea, străpungând uneori și pielea cu rezistență mult mai redusă de dedesubt, făcea o pauză scurtă pe umăr și se arunca încă vreun metru în sus până pe un șifonier peste care tronau alte două corpuri cu uși împrumutate de la biblioteca din sufragerie pentru că acolo ar fi stat în consolă, într-un echilibru precar. Deasupra, într-un geamantan, ținea mama niște lână scărmănată. Acela era patul ei in iernile friguroase din anii ’80 când caloriferele erau călâi, iar în casă erau 10-15 grade. Bănuiesc că, oricât de bine scrise, cărțile erau prea reci pentru gusturile ei elevate… pe șifonier. Și, „oricum, ce atâta citit?”

    O săptămână plăcută și spornică, plină de orgii de cuvinte!

    • Mulţumesc, Carmen! Asemenea! ❤

      Toate pisicile sunt ghiduşe! Pisica noastră, cuibuşor de nebunii! 😆 De-aia–mi sunt atât de dragi. 🙂

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: