Acum 31 de ani l-am văzut plecând…

Imaginea lui pe peretele meu

Cu mama

Cu mine

Nenea Mitu

Când le arătam versurile mele, tata şi mama îmi spuneau că poezia înseamnă muncă şi mă trimiteau să citesc numeroasele versiuni ale poeziilor lui Eminescu. Dar s-a întâmplat doar de vreo două-trei ori. Pe urmă nu le-am mai arătat nimic. 🙂

Dar i le arătam lui nenea Mitu (Dumitru Curcăneanu, 23.03.1910 – 15.03.1992), când venea pe la noi – nu prea des, fiindcă nu locuiam în acelaşi oraş. Se chema că „stăm de vorbă ca între noi, poeţii”. Îmi citea poeziile, îmi spunea ce-i place şi ce nu, îmi dădea câte un sfat.

El nu a reuşit să-şi publice epopeile/ poemele istorice, poveştile (una în versuri şi una în proză) şi volumul de poezii. A fost refuzat, pe motiv că „nimeni nu mai citeşte aşa ceva”.  Eu mă bucur că măcar acum, când nu mai e printre noi, am găsit două edituri care îi apreciază scrierile. Un volum i-a apărut la Pavcon, pe 31 august 2020. Al doilea e în curs de apariţie la Siono.

Publicitate

Trec zilele-n goană – 1 iunie ’22

de sezon – fiindcă e ziua copilului

Aveam în jur de 6 ani. Rochiţa era de catifea vişinie. O ţin bine minte, mi-a fost tare dragă. Mi-a fost drag şi locul unde stăteam atunci, o stradă foaaarte liniştită din Giuleşti (cred că treceau cel mult 5 maşini pe zi), un loc de joacă ideal. Îi plăcea şi vărului meu – cu doi ani mai mare – care venea des în vizită. Mi s-a povestit că atunci am declarat amândoi că vrem să ne facem măturători, ca să ne petrecem tot timpul pe stradă.

---

---

În altă ordine de idei, care mai de care le spunem copiilor „la mulţi ani” de ziua lor. Dar oare ne trece prin cap, în măcar aceeaşi măsură, să-i învăţăm să gândească, pentru a fi în stare să pună totul pe propriile lor cântare? Şi oare ne întrebăm ce soi de lume le lăsăm moştenire? Actualul balamuc condus de nebuni?!

* * *

În încheiere, din nou muzică (fără legătură cu ziua copilului, doar cu nebunia 😛 ):

Ieri, 28.05.22 – poze, muzică etc

pisici depozitate pe balcon

norii amiezii

de la windows 10

Şi muzică:

La capitolul „etc”, ceva găsit pe Facebook, la amintiri:

Cândva, între ’85 şi ’88 (pe dosul unor poze m-am ostenit să scriu data, dar timpul a şters-o fără efort – şi fără milă)

Comemorare

lumină pentru tata

preluare de pe Facebook

Comemorare

Ne continuăm viaţa lăsându-ne morţii în urmă – în timp. Iar cei dragi nouă se sting lăsându-ne aici, pe Pământ, în urma lor.
În urmă cu patruzeci de ani, într-o zi de 10 octombrie, eu şi bunica mea, maia mea, ne-am lăsat una pe alta în urmă…*

maia – 29 iunie 1895 – 10 octombrie 1981

I-am pus poezia asta în sicriu. Şi chiar i-am sărutat mâna, înainte de a-mi atinge de buzele ei reci fruntea şi amândoi obrajii, fiindcă aşa mă săruta ea de fiecare dată când plecam de-acasă.

Până atunci nu mai atinsesem niciodată un mort. Mi-era frică de morţi, o frică atavică, ilogică. Atunci am înţeles că de morţii tăi, de cei pe care i-ai iubit cu adevărat, nu ţi-e frică.

Pe urmă am tot spus ultimele două strofe ale poeziei, în gând, în fiecare seară, înainte de a adormi, până când, după multă vreme (mai mult de un an), am visat-o. Mi-a spus ceva gen „Potoleşte-te, stai liniştită, sunt bine.”

Cât despre poza asta, care îi era dragă, căci stătea, tablou, de peretele camerei ei, de când ţin eu minte, nu ştiu câţi ani avea când a făcut-o. Nu ştiu nici de ce n-am întrebat niciodată, dar ştiu că acum nu mai am pe cine întreba.

Acum mă întreb unde eram eu când a fost făcută fotografia. Existam cumva, undeva, într-o formă de care am uitat cu desăvârşire? Poate că sufletul e nemuritor, dar… din ce e zămislit? Trupul ia fiinţă din alte trupuri, dar sufletul? E copilul altor suflete?

„Singurul lucru care mi-a dat fiori vreodată, în modul în care moartea le dă fiori altor oameni, este perioada de timp de dinainte de a fi fost concepută, căci unde eram eu atunci? Moartea nu aduce nicio schimbare, nicio sciziune a eului, pe când, înainte de concepţie, eu nu eram, ceea ce este cu adevărat teribil şi de neacceptat.”

Diana Alzner – Tunelul de la capătul lumii

Amintiri despre Nemira

Rebloghez articolul pe un blog acceptat de FB ca să-l pot link-ui cu ocazia aniversării de 30 de ani a editurii Nemira, de care mă leagă multe – premii la concursuri, o povestire publicată într-o antologie şi prima mea carte publicată (un volum de proză scurtă), plus numeroase cărţi traduse.

Curioşii pot citi şi acest articol.

VERONICISME

NEMIRA. Nu muntele, editura. CĂRŢI. VECHI. Adică dinainte de anul de graţie 2004. De ce an de graţie? Habar n-am – adică o fi având el ceva aparte dacă organizatorii concursului anunţat pe blogul editurii l-au ales drept limită pe axa timpului. O oarece explicaţie, plus toate celelalte condiţii, pot fi găsite, fireşte, aici.

Beleaua e că eu vreau să scriu despre trei cărţi care au o semnificaţie deosebită pentru mine – şi. dacă asta vreau, asta fac, cu speranţa că n-o să încalc regulamentul concursului

Încep cu imaginea scanată a copertei prmei cărţi la care m-am gândit (de fapt sunt două coperte, fiindcă e vorba despre un roman în două volume), apoi o să înşir povestea – pentru oricine e dispus să-şi cheltuiască timpul citind-o.

Vezi articolul original 1.324 de cuvinte mai mult

38

2021 – 1983 = 38

Versuri peste poză, despre poză – 2018-2021

Puteţi comenta (dacă doriţi) la locul de baştină al articolului.

VeroVers

Vezi articolul original

25 iunie 1983

Până una alta, s-ar părea că doar în timp ne mişcăm doar într-un singur sens, restul e cu dus şi întors.

Vreau să zic că, deh, adică de ce doar poze noi transferate de pe mobil pe laptop şi nu şi poze vechi transferate de pe laptop pe mobil, unde e simplu să le aduni într-un colaj?

Azi-noapte am pus cinci dintre cele de mai jos, separat, în albumul cu poze vechi de pe Facebook, dar aici am, în două colaje, toate imaginile (în fine, cele pe care m-am învrednicit să le scanez) captate (de un aparat de fotografiat sau altul) în ziua când mi-am schimbat numele de familie.

25 iunie 1983 – înainte de amiază

25 iunie 1983 – după amiază

Zorii zilei de azi au sărbătorit evenimentul colorând cu dărnicie cerul, ca să am ce fotografia. 🙂

din balcon

de pe canapea

Dar trandafirul n-a vrut să ne ofere decât boboci – doi boboci. Poate fiindcă ne consideră încă tineri? Sau doar necopţi la minte? 😛 😆

japonezul balconiard