clubul psi

Trec zilele-n goană – Golul

Cred că am înţeles, că pot sintetiza ce am înţeles, că pot să scriu ce am înţeles, că pot să scap de un „demon” care mă bântuie.

„Clubul psi” era o mică lume virtuală în care eu mă simţeam bine şi în largul meu, chiar dacă unii plecau şi alţii veneau, uneori ca să plece şi ei destul de repede. Eu una aveam ceva convenabil, un amestec de surogat de cenaclu virtual cu un surogat de cerc virtual de prieteni. Un surogat de socializare, adică exact ceea ce-i trebuie unei creaturi ca mine, pe care n-o dă sociabilitatea afară din casă.

Şi totul n-a ţinut nici măcar 4 ani. Pentru mine a început pe 5 februarie 2011, când am descoperit prima „duzină de cuvinte”. Iar începutul sfârşitului a venit acum cu foarte puţin mai mult de un an, când a apărut „mârlanul elitist” – sau, mai degrabă, când i-am văzut eu primul comentariu mârlănesc. Un comentariu care nu-mi era adresat, dar care a surpat ceva.

Am cârpit totuşi gaura şi am mi-am păstrat un surogat al surogatului – încă vreo jumătate de an, până când, din motive independente de voinţa mea, a devenit un surogat al surogatului surogatului, rămas la bunul plac al mârlanului şi ras curând de pe suprafaţa Internetului.

Sigur, clubul de pe facebook a renăscut, ca şi jocurile clubului, dar… farmecul de mai înainte nu mai există. Jocurile sunt o provocare pentru blogărit, atât şi nimic mai mult, nu-mi astupă golul. Aşa cum nu-l astupă nici blogul pe care voiam să li-l dedic clubului şi jocurilor lui, dar pe care lipsa de timp m-a făcut oricum să-l abandonez destul de repede, ca pe o biată jucărie inutilă.

Golul trebuie să-l astup eu, cu mine însămi, singurul material de construcţie pe care, atâta vreme cât exist cu mintea-ntreagă, mă pot baza. Trebuie să-l astup cu poveştile mele, scrise la început numai pentru mine, nu pe bloguri, şi trimise altora spre publicare – dacă vor fi interesaţi să le publice. 😛

Reclame
Categorii: clubul psi, jurnal | Etichete:

Visul unei nopţi de vară

E vară, deşi plouă în fiecare zi. Dar nu visez noaptea. Mi-ajunge coşmarul din timpul zilei:

Nouăzeci de kilograme de bărbat (ar trebui să scadă la 86, s-a îngrăşat de când e în concediu medical şi probabil că surplusul nu-i prieşte) umblând prin casă ţeapăn, câte zece paşi – dacă se poate mai puţin – între un scaun şi altul, nu toate la fel de bune ca să-l scape de durere. Noroc că scaunul maşinii e confortabil, poate s-o conducă pe distanţele scurte din târgul nostru, se duce la doctor singur.

A fost şi la RMN, avem şi rezultatul: trei discuri intervertebrale bulite – noi ştiam numai de două. Am studiat CD-ul primit; găsit pe net un program moca, nu cel mai deştept din lume, dar măreşte, colorează, corelează pozele (vezi pe unde sunt făcute secţiunile). Asta, ca să fie şi CD-ul ăla folosit de cineva. Coana doctoriţa nici măcar n-are calculator în cabinetul ei particular, ea s-a uitat pe film – şi cu asta basta. Sper să aibă măcar ochiul format. Cică nu, nu e de operaţie, discul cel mai naşpa, care-a ajuns să se-atingă de măduva spinării, nu  are învelişul spart, e numai inflamat. Cică se rezolvă cu proceduri  – la cabinetul ei, începând de mâine – şi cu injecţii; două injecţii, cu pauză de şapte zile între ele.

Între timp, medicamentele n-au efect şi durerea are culmi, secondate de culmi ale irascibilităţii. Ieri, după ce s-a-ntors de la doctor, jumătatea mea conjugală era s-arunce cu motanul după mine fiindcă i-am cerut reţeta, să iau şi injecţiile alea dacă tot mă trimisese la farmacie, după cel mai puternic analgezic care se dă fără reţetă.  Şi nu ştiu dacă farmacista mi l-a dat pe cel mai puternic (padolten), dar ştiu că n-are cine ştie ce efect. (Oricum, criza de irascibilitate s-a încheiat înainte să ies pe uşă, am plecat cu tot cu reţeta pentru injecţii.)

Cât despre motan, e supărat că nu-l mai poate lua în braţe de pe spătarul fotoliului, cum era obişnuit; şi se-ntinde, ca de obicei, în pragul uşilor („cine-a pus pisica-n drum, ăla n-a fost om…”, că nu-i nevoie s-o pună omul, se-aşează singură), şi, când te doare spatele la fiecare pas, nu-i cel mai plăcut lucru din lume să sari peste el.

Cât despre traducere, iar n-o termin, şi am promis la editură că e ultima amânare, dar n-am prevăzut asta, aproape totul a rămas în seama mea. El bucătăreşte stând pe scaun, dar are nevoie de asistentă (dă-mi uleiul, dă-mi făina, dă-mi cuţitul, dă-mi brânza din frigider că nu pot să m-aplec, sau, cel mai drăguţ, dă-mi aia, de-acolo; care aia, de unde?; ei, de-acolo, nu ştii?)

Noroc că poate dormi, şi dorm şi eu. Pe la două noaptea termin cu bărbatul şi cu motanul – pus o procedură electrică (avem un apărăţel care s-a cam bulit, dă rateuri), pus footpatch la tălpi (omul încearcă de toate când e disperat), adus una-alta pentru frecţii, pus apă şi mâncare motanului, scos ficat din congelator ca să dezgheţe până dimineaţa, curăţat litiera – şi trec să mai traduc ceva. Şi pe la trei adorm, nici nu ştiu cum şi când adorm, şi dorm pe scaun, fără vise, şi pe la 5-6 mă trezesc şi mă mut în pat, pentru un alt somn fără vise, până când miaună motanul după ficat – altcineva nu se poate apleca ca să i-l pună în străchinuţă.

Şi dac-o fi totuşi de operaţie, care nu se poate face-n târgul nostru, ce fac cu motanul? Mi-a promis o nepoată că vine să stea cu el, dar oare poate să se descurce cu sălbăticiunea noastră?

Şi, başca, ploaie în balcon, aseară. Adică apa din balconul de deasupra s-a scurs la noi (se mai întâmplă uneori şi când îşi udă florile, sau când pun la uscat rufe nestoarse ca lumea); n-a fost foarte multă, dar suficientă ca să mă enerveze şi ca să ude culcuşul lui Grişka.

Categorii: clubul psi, jurnal, pisici, provocările de luni | Etichete: ,

Trec zilele-n goană – În lumina amintirilor

Treizeci şi unu de ani, „mulţi şi puţini”, vorba lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, de când locuiesc în oraşul ăsta, unde nu venisem ca să rămân.
Treizeci şi unu de ani, pe 11 septembrie, de când am intrat prima oară în primul meu loc de muncă, laboratorul de încercări mecanice, în care se găsise loc pentru toţi stagiarii repartizaţi la compartimentul CTC al fabricii – în anul când tocmai se hotărâse că proaspeţii absolvenţi de facultate n-au ce căuta în oraşele mari. Laboratorul era plin de tineret, printre care doar doi bărbaţi, sosiţi cu câteva zile înaintea mea. Unul, care la prima vedere mi s-a părut cel mai atrăgător, avea un foarte mare defect auriu pe inelarul mâinii stângi.
Celălalt, un tip vorbăreţ şi vesel, mi s-a părut încurcat cu o laborantă foarte frumoasă – au plecat spre casă împreună. Însă a doua sau a treia zi am aflat că era numai fiindcă aveau acelaşi drum.
Treizeci şi unu de ani, azi, pe 17 septembrie, de când, fiind singură şi de capul meu într-un oraş străin, m-am hotărât să-mi seduc colegul neînsurat şi, după toate aparenţele, la fel de lipsit de obligaţii ca mine (lăsasem în urmă, fără ceartă, un prieten nu tocmai dornic să-şi pună pirostriile, un „băiat al mamei”, care-şi luase repartiţie în mica urbe natală). Zis şi făcut. Adică am renunţat la blugi pentru prima oară de când mergeam la serviciu, mi-am adăugat 10 centimetri de tocuri la cei 159 de trup dăruit de Dumnezeu şi mi-am pus o rochie mulată (o tricotasem cu lăbuţele mele, exact după plac), despre ştiam că atrăgea privirile. Mai departe n-aveam idee ce să fac, în afară de a zâmbi dulce. Dar nici n-a fost nevoie de mai mult, m-a invitat la film încă din primele ore ale zilei. (Mai târziu mi-a mărturisit că aşteptase să apar în fustă, ca să fie sigur că n-am picioare strâmbe!). Şi nu mai ştiu sigur dacă în aceeaşi zi, sau câteva zile mai târziu, când m-a întrebat cât aveam de gând să rămân în oraş, i-am răspuns, în glumă, „cât rămâi şi tu”, fără să am habar că vorbeam cu viitorul meu soţ…
______________________________________
Tot „în lumină” au mai scris azi psi şi ceilalţi amatori de psi-luneli, înscrişi, ca întotdeauna, în tabelul de pe blogul ei.

1. Irealia 2. Dragos
3. eu 4. almanahe
5. Scorpio 6. Dictatura justitiei
7. dordefemeie 8. Cristian
9. jora 10. Kadia
11. Abisuri 12. carmen pricop
13. cammely 14. incognito
Categorii: amintiri, clipe conservate, clubul psi, jurnal, provocările de luni

Cine sunt eu?

„I am a woman in love”.

„Je suis une femme amoureuse”

Sunt o femeie îndrăgostită (sau, judecând după poza alăturată, mai degrabă un muţunache îndrăgostit!). Îndrăgostită de omul lângă care trăiesc, de motanul cu care alcătuim un triunghi amoros, fiindcă împărţim toţi trei acelaşi pat (!), de râsete, de versuri, de muzică şi de dans, de soare, de ploaie, de zăpadă, de mare, de munţi şi de cer, de lume şi de viaţă…
Sunt îndrăgostită de cuvinte şi-mi place să mă risipesc în ele, fie că rimează, fie că nu, fie că sunt tipărite sau bloguite, fie că sunt izvorâte din mintea mea sau doar tălmăcite. Dar nu-mi plac cuvintele rostite – rostite de mine. Îmi place să tac şi să ascult, să visez cu ochii deschişi. Aşa cum îmi place şi să citesc.
Şi-mi place să adorm la ore târzii, dar ceasul arată deja ora trei, am să mă transfer totuşi în culcuş, nu înainte de a vă invita să aflaţi şi alte răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?”; şi pentrru asta e suficient să faceţi o vizită la psi, să-i citiţi articolul şi să nu-i neglijaţi link-urile din tabel:

1. almanahe 2. carmen Pricop
3. Jora 4. eu
5. dordefemeie 6. Scorpio
7. Irealia 8. Some Words
9. incognito 10. Dictatura Justitiei
11. Dragos
Lectură plăcută!
Categorii: clubul psi, cuvinte, dragoste, provocările de luni

Articolul zilei

duzina de cuvinte-întoarce-te

Categorii: Ana-Veronica Mircea, clubul psi, Floarea de loldilal, Nautilus, Nemira

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: