Ne continuăm viaţa lăsându-ne morţii în urmă – în timp. Iar cei dragi nouă se sting lăsându-ne aici, pe Pământ, în urma lor.
În urmă cu patruzeci de ani, într-o zi de 10 octombrie, eu şi bunica mea, maia mea, ne-am lăsat una pe alta în urmă…*
maia – 29 iunie 1895 – 10 octombrie 1981
I-am pus poezia asta în sicriu. Şi chiar i-am sărutat mâna, înainte de a-mi atinge de buzele ei reci fruntea şi amândoi obrajii, fiindcă aşa mă săruta ea de fiecare dată când plecam de-acasă.
Până atunci nu mai atinsesem niciodată un mort. Mi-era frică de morţi, o frică atavică, ilogică. Atunci am înţeles că de morţii tăi, de cei pe care i-ai iubit cu adevărat, nu ţi-e frică.
Pe urmă am tot spus ultimele două strofe ale poeziei, în gând, în fiecare seară, înainte de a adormi, până când, după multă vreme (mai mult de un an), am visat-o. Mi-a spus ceva gen „Potoleşte-te, stai liniştită, sunt bine.”
Cât despre poza asta, care îi era dragă, căci stătea, tablou, de peretele camerei ei, de când ţin eu minte, nu ştiu câţi ani avea când a făcut-o. Nu ştiu nici de ce n-am întrebat niciodată, dar ştiu că acum nu mai am pe cine întreba.
Acum mă întreb unde eram eu când a fost făcută fotografia. Existam cumva, undeva, într-o formă de care am uitat cu desăvârşire? Poate că sufletul e nemuritor, dar… din ce e zămislit? Trupul ia fiinţă din alte trupuri, dar sufletul? E copilul altor suflete?
„Singurul lucru care mi-a dat fiori vreodată, în modul în care moartea le dă fiori altor oameni, este perioada de timp de dinainte de a fi fost concepută, căci unde eram eu atunci? Moartea nu aduce nicio schimbare, nicio sciziune a eului, pe când, înainte de concepţie, eu nu eram, ceea ce este cu adevărat teribil şi de neacceptat.”
Mâine o comemorez pe mama – o altă stea care a pierit, acum 22 de ani, nu de pe cerul unei naţiuni, ci din micul meu univers personal.
Am căutat şi numele ei cu Google (ca pe al bunicului, tatăl ei) şi, printre altele, am găsit-o (măgulitor), cu numărul 1851, pe o listă (e adevărat, foarte lungă), a românilor celebri care au fost incineraţi (pentru că n-am avut unde s-o înhumăm, pentru că ea n-avea nimic împotriva incinerării şi pentru că mie mi se pare preferabilă descompunerea prin foc, nu cea prin putrefacţie).
14 octombrie 1920 – 16 ianuarie 1994
Cred că i-ar fi plăcut s-aprind pentru ea o lumânare ca asta:
despre stele care pier vor mai scrie probabil şi alţii – găsiţi aici un tabel cu linkuri către articolele lor;
Voiam să-i pun azi pe mormânt.
Iar astăzi, dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit 100 (una sută) de ani…
14 octombrie 1920 – 16 ianuarie 1994 
verojurnal 
Comentarii recente