duzina de cuvinte

Parshendi

Ca să meargă mai repede traducerile, mă folosesc de prescurtări vârâte în capul computerului cu funcţia „AutoCorrect”. (Îi mulţumesc Cristinei Ghidoveanu, de la care am învăţat şmecheria, pe vremea când lucram la Calea Regilor / The Way of Kings).

Prescurtările se mai schimbă de la o traducere la alta, dacă e cazul, în funcţie de numele personajelor. Acum, pentru Words of Radiance, am regăsit o parte dintre prescurtările de la The Way of Kings şi am făcut şi altele noi. Iată câteva exemple:

  • Dalinar – dl
  • Kaladin- kl
  • Adolin – ln
  • Shallan – sh
  • Câmpiile Sfărâmate – cf
  • Cristalpurtător – crp
  • Lumină de Furtună – lf
  • Podul Patru – pp

Şi cea pentru care am scris acest articol: parshendipsd

N-am făcut-o intenţionat, abia azi am conştientizat coincidenţa – şi m-a pufnit râsul. (În poveste, parshendii sunt rasa duşmană.)

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu am pentru PSD mai multe reproşuri decât pentru alţii*. „Penali” au fost, „penali” sunt încă şi-or fi în parlamentul românesc, în toate partidele, în întregul sistem care cu onor (sic!) ne conduce. Acum, în ţara asta, eu una nu ştiu pe cine aş putea vota simţindu-mă cu inima împăcată.

Dar, când actualului balamuc i s-ar putea pune capăt prin retragerea unei singure ordonanţe… Şi când „penalii” din ambele tabere ar putea încheia totul cu un „pupat Piaţa Independenţei”…

Ei, presupun că în spatele acestei încăpăţânări [aparent] zadarnice a parshendilor noştri stau oarece aşi din mânecă şi oarece jocuri de culise** necunoscute nouă, muritorilor de rând, dintre care unii se înjură, se desfrenduiesc şi-şi trântesc câte un „block” pe facebook şi/sau fac plimbări protestare nocturne cu sau fără fragedele lor vlăstare.

Prin urmare, cu tristeţea de rigoare fiindcă trecem prin astfel de vremuri interesante, mă mulţumesc să urmăresc evenimentele la TV şi pe FB, încercând să nu le las să mă ţină prea mult departe de parshendii lui Sanderson.

Trebuie să vă fac şi o mărturisire:

Pesemne visând cu ochii deschişi, am crezut că, aşa cum poţi adăuga, în încăpătoarea farfurie a unui individ lihnit de foame, orice e comestibil, o să pot include în paragrafele de mai sus duzina de cuvinte lansată de actuala ediţie a jocului găzduit de prietenul nostru Eddie.  Dar m-am înşelat, n-am băgat e seamă că d-na Inspiraţie m-a părăsit*** fără să verse lacrimi şi s-a ghemuit ea ştie pe unde, ca o mâţă într-o cutie. Sau s-o fi dat şi pentru ‘mneaei vreo ordonanţă de urgenţă şi mă graţiază (sic!) de graţioasa-i prezenţă dacă scriu mai de puţin 200.000 de cuvinte?


* Dacă-mi spuneţi că-s comunişti, înseamnă că habar n-aveţi ce-i comunismul. :mrgreen:

** Dacă în culise nu e decât orgoliu certat cu inteligenţa, am pentru PSD mai multe reproşuri decât pentru alţii.

*** Nu ştiu din ce motive, că, dacă aş fi ştiut, v-aş fi povestit în acest micuţ articol. 😛


Am pus cuvântul penali în ghilimele fiindcă, aşa cum e folosit în acest context, e un soi de barbarism.

Anunțuri
Categorii: duzina de cuvinte, jurnal, traduceri | Etichete: ,

Exerciţii de dicţie

Azi am avut chef de joacă. De un joc nou. 😛

Adică m-am apucat  să fac exerciţii de dicţie. Şi de intonaţie. (Ăsta e abia al doilea, aşa că nu aruncaţi cu ouă clocite în monitoare!) Cine ştie, poate m-apuc să-mi citesc elucubraţiile, în loc să le scriu. Deocamdată mă bucur că am reuşit să-mi pun fişierul audio peste o imagine statică.

Textul e de pe unul dintre bogurile mele sub pseudonim. 😛

Categorii: de-ale mele, duzina de cuvinte, jurnal, pisici | Etichete:

100

Gata, am reuşit, am ajuns, ca să zic aşa, la „centenar”, adică la ediţia cu numărul 100 din al II-lea sezon al Jocului Cuvintelor. M-am jucat timp de 100 de săptămâni – şi nu mai ştiu numărul jocurilor la care am luat parte în prima ediţie (desfăşurată sub sigla „clubul psi”), a cărei istorie am încercat să o refac aici. (Am abandonat din lipsă de timp.) Per total, am umplut un hectar virtual cu sute de articolaşe răspândite pe o centurie de bloguri (ei nu, aici mint, n-am chiar atât de multe „posesiuni” on-line 😛 ). N-o să vă spun că efortul mi-a fost răsplătit însutit cu alea-alea-alea ca satisfacţii de natură spirituală şi cu un sutar după altul. N-am scris pentru vreo răsplată, n-am urmărit să câştig nici măcar nici doi cenţi, nici măcar o centimă, m-am jucat pur şi simplu şi m-am simţit bine, îmbătându-mă cu fiecare centilitru de aer inhalat în timp ce aşterneam pe ecranul laptopului centimetri după centimetri de fraze de care peste un secol n-o să-şi mai aducă nimeni aminte. (Şi ce dacă? 😛 )

Şi gata. Mulţi ani trăiască Jocul Cuvintelor, dar eu o să particip mult, muuult mai rar. Pentru că nu se pot face mai multe lucruri simultan şi timpul e un stăpân nemilos, nu se dilată pentru nimeni, oricât te-ai milogi nu-ţi dă nimic în plus şi nu stă pe loc nici măcar câteva sutimi de secundă.


Tabelul duzinii cu numărul 100 (alcătuită din cele 12 cuvinte îngroşate mai sus) se află aici. Oricine vrea să intre în joc e bine-venit oricând.

Categorii: abandon, duzina de cuvinte, jurnal | Etichete: ,

De la corcoduş la matador

În curtea aia era un corcoduş. Coroana lui umbrea leagănul. Solid leagăn, nu se clătina ca o corabie pe valuri când mă urcam pe el în picioare ca s-ajung la fructe. Care se terminau întotdeauna înainte de a se coace, fiindcă nu mă urcam numai eu.

Câţiva ani mai târziu, când am văzut corcoduşe coapte, n-am ştiut ce sunt. Eu le aveam gravate pe cornee altfel, mici şi verzi, şi nu tocmai rotunde, şi credeam că e corect să fie acre, că le-a făcut Doamne-Doamne când din legendarul Corn al Abundenţei furase cineva dulceaţa, şi de-aia i-au ieşit ca un soi de corcitură între borş şi aguridă.

Nu ştiu dacă mai există corcoduşul, leagănul, casa, dacă mai trăieşte vecina de la care mă trimitea bunica să cumpăr borş (1 leu litrul), sau ţiganca de la care cumpăram seminţe de floarea soarelui când mi se dădeau bani pe mână – cei 25 de bani pentru un cornet

Imaginile de pe Google Maps nu corespund cu amintirile mele… Şuvoiul timpului a schimbat lumea – o schimbă fără încetare, pe măsură ce fiecare secundă zboară ca un corb grăbit să devoreze hoitul celei dinainte. Sau cel puţin aşa ni se pare nouă, cât ne trăim viaţa ca pe o coridă, amăgiţi şi întărâtaţi de roşul cor farmecelor ei, până când ne taie elanul matadorul cu coasă.

Dar piere uneori şi matadorul. Speranţa în nemurire îl doboară „cu moartea pre moarte călcând”. Sau, chiar dacă nu piere, e măcar păcălit. „Paşol, Vidma, na turbinca!”. Ei, şi, pentru cine  n-are turbincă, e bună şi o maşină de gunoi cu malaxor. 🙂

Categorii: amintiri, duzina de cuvinte, jurnal | Etichete: , ,

Trec zilele-n goană – 16.4.1

  • Pagini traduse ieri – 10 (of, of, of şi văleleu);
  • Cred că nici azi nu vor fi mai mult de 10 – am mai găsit cu ce să pierd timpul, am dat peste „copila nomadă” a Vienelei, şi-am căutat să văd ce-am făcut eu cu duzina aia de cuvinte; şi-am pierdut şi-atunci timpul, făcând o grămadă:
    • versuleţe:
    • ramificare neterminată şi abandonată a poveştii pe care mi-am numit-o „Râpa Amăgirilor”:

      inca_un_inceput
    • anacondeierea kilometrilor vânduţi de Alma Nahe(r):anacondeierea kilometrilor
      Blogul anacondelor trebuia să fie o păcăleală dezvăluită de 1 aprilie, aşteptam ziua ca să spun, sus şi tare, „tot eu sunt”. Dar între timp am văzut că diverse persoane din grupul duzinii condamnau falsele identităţi  virtuale şi, în semn de protest, mi-am ţinut gura. 😛 Sigur, până la urmă s-a aflat – nu m-am ostenit să mă ascund ca lumea, am făcut şi câteva boacăne (uitând că nu eram pe wordpress în contul în care trebuia), pe care m-am grăbit să le şterg, dar pesemne că n-au scăpat cu desăvârşire neobservate… :mrgreen:
      Oricum, anacondele îşi continuă viaţa virtuală – până una-alta fără anacondeieri, iar eu mă-ntreb dacă să includ sau nu aşa-numitele anacondeieri în culegerea mea de „idei înghesuite„;
  • Am refuzat o propunere de colaborare în domeniul advertorialelor – adică, în fine, am zis că da, dar din septembrie începând, dacă o mai fi nevoie.
Categorii: amintiri, blogărit, duzina de cuvinte, jurnal, traduceri | Etichete:

Metaforele

Din „stilul” meu nu fac parte de obicei metaforele. Mă screm ca să le găsesc, şi mă mai screm pe urmă şi ca să nu simtă cititorul că m-am scremut. 😛

Însă lucrurile se schimbă când scriu versuri (cu rimă) sau textele jocului cu duzina – cu 12 cuvinte impuse, cărora trebuie să le păstrezi forma (nema declinare sau conjugare). În cazul lor, restricţiile cheamă metaforele – de-aia perseverez. Sigur, rezultatul nu pare să dea prea multă lume pe spate, dar eu sunt totuşi mulţumită, e un pas înainte sau, mă rog, într-o direcţie mai puţin explorată. 😀

alte câteva mostre aici

Categorii: bizanterii, duzina de cuvinte | Etichete: , ,

Stele care pier

Azi l-am comemorat pe Eminescu, cum m-am priceput, pe facebook.

  1. aici;
  2. aici;
  3. aici;
  4. şi aici.

Mâine o comemorez pe mama – o altă stea care a pierit, acum 22 de ani, nu de pe cerul unei naţiuni, ci din micul meu univers personal.

Am căutat şi numele ei cu Google (ca pe al bunicului, tatăl ei) şi, printre altele, am găsit-o (măgulitor), cu numărul 1851, pe o listă (e adevărat, foarte lungă), a românilor celebri care au fost incineraţi (pentru că n-am avut unde s-o înhumăm, pentru că ea n-avea nimic împotriva incinerării şi pentru că mie mi se pare preferabilă descompunerea prin foc, nu cea prin putrefacţie).

scan0029

14 octombrie 1920 – 16 ianuarie 1994

Cred că i-ar fi plăcut s-aprind pentru ea o lumânare ca asta:


  • despre stele care pier vor mai scrie probabil şi alţii – găsiţi aici un tabel cu linkuri către articolele lor;
  • am împrumutat lumânarea de aici.
Categorii: comemorare, duzina de cuvinte, jurnal | Etichete: ,

Vraişte

În mintea mea (un pachet de nervi înfăşurat într-o pojghiţă subţire, fiindcă, da, iar sunt dezastruos de în urmă cu traducerile – şi vina îmi aparţine, evident) e vraişte, idei vin şi tot curg, fluide, dar un soi de ger nebotezat mi le îngheaţă cât ai clipi, sunt toate fulgi suflaţi de un soi de vijelie (nici pe ea n-am chef s-o botez), şi trebuie să-i pun cruce debandadei dacă nu vreau şi-n portofel vânt – unul aducător de sărăcie, fie ea şi cu luciu. (Nici măcar nu mai sunt tânără ca să-mi pecetluiesc, eventual cu un sărut sub vâsc, statutul de semiparazit decorativ al jumătăţii conjugale.)

Aşa că n-o să vă spun nici gogoşi, nici adevăruri ţesute în jurul celor 12 cuvinte bolduite de mai sus (care urlă-n cor, cerând cu ostentaţie o poveste de Bobotează). Îi las pe alţii să scrie. O să găsiţi (probabil de sâmbătă începând), în primul tabel de la Eddie, linkuri către textele lor.

Eu sper că voi fi în sfârşit în stare să iau o pauză.

Categorii: duzina de cuvinte, jurnal | Etichete: ,

Opt cărţi, opt bloguri, opt cititori, opt doage, opt cruci de piatră

Unii pot anunţa că le-a apărut cea de a opta carte. (Felicitări, Florin Pîtea!) Eu pot s-anunţ că mi-a apărut (mi-am făcut) al optulea blog!

Al optulea sau al n-ulea, ce contează! Tot n-au, fiecare, mai mult de câte opt cititori relativ fideli. Şi eu scriu, scriu, scriu…, cum bate surdu-n tobă.

De ce?

Păi… Mi-au sărit, cu siguranţă, cel puţin vreo opt doage. Sunt nebună şi… nu mă tratez!

Sigur, n-am certitudinea că, dacă m-aş lăsa de bloguri, mi-aş termina poveştile. Dar ar merita totuşi să-ncerc, nu? Poate măcar vreo două schiţe în cărbune se pot transforma în tablouri bogate în culori şi mirosuri de tot soiul, de la levănţică la latrină, în înşiruiri logice sau suprarealiste de secvenţe captivante.

Însă eu mă port ca şi cum aş avea timp de spânzurat. Blogăresc ca ţicnita înrobită de o obsesie, nu mă pot opri, de parcă aş patina pe gheaţa unei pante fără sfârşit, de parcă aş fi captivă în glod cleios, trasă spre fundul smârcului de sacul cu pietriş legat de gât sau de ghearele unei pisici turbate imense, de parcă m-aş fi rătăcit printr-un lan nesfârşit de porumb sau prin stuf – în drumul meu din lac către puţ. :mrgreen:

Sigur, nu mă gândesc să-mi arunc blogurile în şanţ, să fac din ele opt (sau ncruci de piatră uitate într-un cimitir al tentativelor eşuate. Şi probabil că acest al 64-a episod din jocul cuvintelor nu e ultimul la care particip. Vreau doar s-apar mult mai rar prin blogosferă.

Însă nu-i cred pe ăia care spun că „omul poate tot ce vrea”. 😦

Categorii: blogărit, de-ale mele, duzina de cuvinte, jurnal, provocările de luni | Etichete:

Beţie şi realism

Ştiu că o „duoamnă”, şi încă una ajunsă la vârsta la care i se spune „tuşă”, ar trebui să stea pe tuşă în loc să se bage-n vorbă pe tema asta, dar menţionez totuşi că eu una m-am îmbătat crunt de trei ori: o dată cu votcă, o dată cu coniac şi o dată cu pălincă plus vreo trei soiuri de vin. Sunt ceva şanse să vă povestesc de ce şi cum s-au petrecut lucrurile, dar în alte articole, cu alte cuvinte… Cu cele de acum vă spun doar că nu s-a lăsat cu experienţe stranii, gen imprimeuri de umbre şi lumini desprinse de pe pereţi ca să danseze cu mine, să-mi spună vorbe de alint, să-mi ceară să le sărut, să mi se prindă păr ca să le port drept agrafe, să rotească în jurul meu casa sau strada, zugrăvindu-le în culori bizare, gen verde-praz cu picăţele din ce în ce mai roz-bombon cu fiecare clipă

Însă stranie mi se pare, în această clipă, după ce n-am băut decât o jumătate de pahar de vin, relaţia mea cu două, cum să le zic oare… fenomene? Oricum, se numesc fandom şi Romcon, cuvinte cărora le ataşez, cu agrafe virtuale, atributul SF. Nu mă întreb dacă fac casă bună cu ele, ci doar dacă am într-adevăr legătură cu ele, dacă locuim pe aceeaşi stradă, sau pe aceeaşi parte a aceleiaşi străzi…

Să-ncepem cu fandomul. Îmi place literatura SF (şi sunt gata să-i înjur urât pe ăia cu mintea prea îngustă ca să-ncapă în ea ideea că SF-ul e un gen literar). Mi-am descoperit pasiunea brusc, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, când, după părerea unor persoane din propria mea familie, am început să mă port ca o creatură dependentă de mania sa, adică să cumpăr (şi să citesc, evident) tot ce era carte şi-şi etala sigla SF pe tarabe. Şi, îmi paranteză fie spus, ce-mi mai plăceau tarabele alea! Dădeau viaţă trotuarelor şi staţiilor de metrou, erau ca nişte imprimeuri vesele pe o rochie de vară, ca bogăţia de culori a florilor pe fundalul verde al câmpului, ca un sărut tandru al mamei pe fruntea unui copil bosumflat…

Pe urmă m-am gândit să… alint SF-ul cu elucubraţiile mele (de fapt ideea a venit tot de la cineva din familie) şi mi s-au ivit şanse după şanse de publicare prin reviste şi fanzine, după ce am luat premii şi premiuleţe pe la concursuri şi concursuleţe… Şi o parte dintre elucubraţiile alea s-au adunat mult mai târziu într-o carte, şi mai scriu câte ceva şi acum, şi traduc de vreo zece ani SF cu nemiluita. Şi de când cu traducerile am ajuns să şi întâlnesc o serie dintre oamenii care ţin pe umeri fandomul (şi care până atunci corespondasem doar, sau vorbisem o dată sau de două ori la telefon). Şi… Şi atât.

Şi, realist privind lucrurile, înseamnă oare asta că eu fac parte din fandomul SF românesc? Sau nu?

Cât despre Romcon, convenţia fanilor SF din România, eh, ştiu că există, dar n-am luat niciodată parte şi, chiar dacă găsesc agrafe cu care să prind de fiecare an numele oraşului în care s-a ţinut, habar n-am să le împerechez corect. Iar în clipa de faţă ştiu sigur că nici anul ăsta n-o să calc pe-acolo, adică prin Suceava. În primul rând, din lipsă de timp (am casa plină de cărţi – SF – care  aşteaptă să fie traduse), iar în al doilea, din lipsă de tragere de inimă. Mi se poate aplica eticheta „fan SF” („fană SF” îmi sună ca dracu’) de naţionalitate română, deci – presupun – se poate spune că, deşi am fost mai întotdeauna „tuşa de pe tuşă”, răspunsul la întrebarea de mai sus e mai degrabă „da”,  adică fac parte totuşi parte din fandom, dar am cumva senzaţia că nu sunt de pe aceeaşi stradă cu toţi ceilalţi, care alcătuiesc totuşi un soi de echipă, au colindat pe la toate întrunirile şi manifestările SF împreună. Mi se pare că nu port aceeaşi uniformă cu restul lumii, a mea are imprimeuri diferite, care se-mbină ca să scrie „outsider”. (E unul dintre acele cuvinte pe care mi-e greu să le traduc, mi se pare că nu găsesc niciun echivalent care să-i redea în întregime sensul.)

Aşa stând lucrurile, m-am bucurat când m-am găsit pe lista nominalizărilor la premii (pentru cel mai bun traducător – presupun că cel mai bun din 2014). Nu m-am gândit că am şanse de câştig, dar a fost ca un soi de alint primit de un copil stingher de la nişte străini. Şi probabil că trebuie să le spun sărut mâna (pentru încredere) celor care cred eu că m-au votat fiindcă-mi citesc blogul, deşi nu mi-au citit traducerile – şi, oricum, cine naiba, în afară de mine, a ţinut evidenţa ca să ştie ce traduceri mi-au apărut în 2014? Mie şi celorlalţi? Eu una îi pot spune oricui verde în faţă că, stând strâmb şi judecând drept, nu ştiu pe cine-ar fi corect să votez – la categoria asta sau la altele. Căci fie datele oferite de organizatori sunt incomplete, fie n-am citit toate scrierile (revistele etc) propuse spre premiere. Tabloul nominalizărilor e zugrăvit în culori neclare…

Revenind la fandom, de pe tuşa mea, cel puţin, se vede în culori sumbre. Prea multe bisericuţe pe aceeaşi stradă, prea multe familii în aceeaşi casă, prea multe imprimeuri discordante pe aceeaşi ţesătură, prea multe foi scăpate din agrafe, prea puţine şanse de aducere a tuturor fracţiunilor la un numitor comun (cu un simbolic sărut împăciutor pe obrajii care-au primit palme – meritate sau nu), spre a se putea adăposti în acelaşi port în clipa când se potoleşte în sfârşit furtuna. Sau poate sunt prea pesimistă – semn de bătrâneţe…

Dar nu-mi spuneţi că sunt bătrână, că mă fac verde-albastră. Numai mie îmi e îngăduit să mi-o spun, aşaaa, ca formă de alint… la beţie. Fiindcă asta a fost beţia mea de cuvinte, înscrisă pentru a 49-a rundă a jocurilor patronate de Eddie. A fost, totodată, şi o tentativă de abordare realistă a triunghiului eu – fandom – Romcon, dar acum mi se pare, în cel mai bun caz, de un realism confuz, aşa cum îi stă bine oricărui monolog de beţiv care se respectă.

Categorii: duzina de cuvinte, jurnal | Etichete: ,

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: