Un soi de… confesiune

„Oricât de mare ar fi el şi orice culoare ar avea ea, între fald şi pânză există o relaţie de dependenţă.”

A fost primul gând care mi s-a împleticit, buimac, pe pod. Pe podul dintre vis şi trezie. Fluierând primele el ştia câte note dintr-o gamă bizară, a umblat, haihui, înainte şi înapoi, vrând, pesemne, să iau asta drept semn că e că mesaj prioritar.

I-a mers doar până când m-am trezit de-a binelea. Pe urmă, sub o mare de alte gânduri, care, tropotind peste şi prin el, i-au dat note proaste, închipuitul prioritar s-a surpat cu tot cu bietul pod mai sus-amintit şi, împreună, au rămas mototol, ca un fald boţit, de culoare incertă, respins de acea pânză dependentă de raţiune pe care-mi tresaltă mintea plecată haihui printre cuvintele altora, ici aplaudând câte un mesaj prieten cu logica, ici bodogănind pe înfundate, uluită de stilul buimac şi agramat al unor „cugetări” ovaţionate şi popularizate.

Cuvintele, nu ale altora, nici doar cele din duzina lansată de al două sute treizeci şi şaselea joc, ci toate cele de mai sus, nu sunt ceea ce par, adică semn de beţie. Aşa scrie într-o carte – zicea cineva, aici, că merită s-o citesc.

Ei bine, mărturisesc că n-am fost niciodată entuziasmată de ceea ce scrie în cartea asta…

Însă acum, adăpostiţi în spaţiul dintre canapea şi măsuţa cu rotile a laptopului, mă citesc doi ochi rotunzi, de Chiţurină care toarce. Pe urmă, torcătoarea mi se mută în braţe, îmi frământă alene braţul… Poate că ei îi place cartea…

Motanului Grişka îi plac toate cărţile – toate cele de pe ultimul etaj al bibliotecii. Îl aud lingându-se apăsat, undeva, în spatele lor. Face a vară. Până acum nu s-a mai urcat niciodată acolo iarna.

Oricum, ce atâta citit?

Mai bine bat câmpii, lăsându-mă călăuzită de note aluzive într-un dans ce ondulează, fald după fald, fiece pânză de păiajen buimac, rezident într-un pod mai mare decât casa, unde praful gros, de dependenţă, se aşterne peste tuşele de culoare ale orgiei de cuvinte.

Dacă aţi ajuns până aici citind fără s-o luaţi haihui, prioritar în diagonală, e semn că aveţi şi răbdare, şi dreptul să vă întrebaţi ce moaşă-sa pe gheaţă a vrut să spună zurlia în acest mesaj de repetabilă duzină.

Publicitate

Cine sunt?

„Cine sunt” e ultima „provocare de luni” din Jocul cuvintelor.

Carmen mi-a adus aminte că am mai abordat tema asta, în prima ediţie a jocului – cea găzduită pe blogul lui psi. Aşa că am cotrobăit şi am găsit ce-am scris despre mine atunci – şi nu numai atunci, ci şi cu alte ocazii, sub numele meu real sau sub pseudonim.

Aveţi mai jos un colaj. Clic pe print screen-uri pentru mărire.

Opt cărţi, opt bloguri, opt cititori, opt doage, opt cruci de piatră

Unii pot anunţa că le-a apărut cea de a opta carte. (Felicitări, Florin Pîtea!) Eu pot s-anunţ că mi-a apărut (mi-am făcut) al optulea blog!

Al optulea sau al n-ulea, ce contează! Tot n-au, fiecare, mai mult de câte opt cititori relativ fideli. Şi eu scriu, scriu, scriu…, cum bate surdu-n tobă.

De ce?

Păi… Mi-au sărit, cu siguranţă, cel puţin vreo opt doage. Sunt nebună şi… nu mă tratez!

Sigur, n-am certitudinea că, dacă m-aş lăsa de bloguri, mi-aş termina poveştile. Dar ar merita totuşi să-ncerc, nu? Poate măcar vreo două schiţe în cărbune se pot transforma în tablouri bogate în culori şi mirosuri de tot soiul, de la levănţică la latrină, în înşiruiri logice sau suprarealiste de secvenţe captivante.

Însă eu mă port ca şi cum aş avea timp de spânzurat. Blogăresc ca ţicnita înrobită de o obsesie, nu mă pot opri, de parcă aş patina pe gheaţa unei pante fără sfârşit, de parcă aş fi captivă în glod cleios, trasă spre fundul smârcului de sacul cu pietriş legat de gât sau de ghearele unei pisici turbate imense, de parcă m-aş fi rătăcit printr-un lan nesfârşit de porumb sau prin stuf – în drumul meu din lac către puţ.

Sigur, nu mă gândesc să-mi arunc blogurile în şanţ, să fac din ele opt (sau n) cruci de piatră uitate într-un cimitir al tentativelor eşuate. Şi probabil că acest al 64-a episod din jocul cuvintelor nu e ultimul la care particip. Vreau doar s-apar mult mai rar prin blogosferă.

Însă nu-i cred pe ăia care spun că „omul poate tot ce vrea”. 😦

Cruci de piatră

Bunicul şi bunica (nu maia, mamaia) s-au stins fără să ştie unde e îngropat băiatul lor cel mare, secerat de moarte în primii ani ai tinereţii.

Mormântul lui a fost descoperit târziu, de un prieten de-al tatălui meu*, în cimitirul din poza de mai sus, în dreptul căruia s-a întâmplat să i se strice maşina. Prietenul tatei a intrat în cimitir şi a citit o serie de nume de pe crucile de piatră, până când a ajuns la un nume de familie cunoscut lui şi foarte rar întâlnit (e posibil să fie chiar unicat – bunicul şi-a schimbat numele de familie, ca să fie pe placul bunicii).

Al Doilea Război Mondial nu mi-a mai îndoliat bunicii. Ceilalţi copii ai lor (dintre care cinci băieţi, cu toţii având o vârstă care-i făcea apţi pentru înrolare) au scăpat cu viaţă.

bunicul şi bunica, plus doi veri de-ai mei şi o verişoară

---

* – tata a fost cel mai mic dintre cei şapte copii născuţi de bunica, din trei în trei ani; iar când m-am născut eu (în ’57), tata avea 44 de ani împliniţi

---

• fotografia monumentului e din arhiva familiei
• locul de baştină al poveştii Regimentului 2 Roşiori: aici
• alte poveşti despre cruci de piatră veţi găsi aici

---

---

15 nov. 2017
Articolul lui Cudi mi-a adus aminte de acest unchi al meu, pe care nu l-am cunoscut. Îl chema Ion, dar în familie i se spunea Jean. Nenea Jean.

Acreală

Începe să mi se acrească de scrisul pe bloguri, adică în zadar.

Mare înghesuială la aprecieri, zău aşa!

„Asta” e articolul de mai jos:

Micile Mizerii

Baba Gaga(într-o clipă de lipsă de senilitate):

Cartea unui om obişnuit e viaţa lui, inspirată de îngerii şi demonii călăuzitori, scrisă de liberul arbitru personal şi corectată de hazard. Dacă omul iese cumva, cât de cât, din anonimat, fragmente din ea ajung, cenzurate de cine vrei şi de cine nu vrei, sub ochii altor oameni. Dacă nu, e citită oricum, integral, la Judecata de Apoi.

---

Tanti Tina:

Aş vrea să am – să fi avut – curaj să joc totul pe o singură carte, cartea unui om obişnuit, care ştie că numai cine riscă poate câştiga. Dar n-am atins niciodată gradul de ţicneală necesar şi suficient pentru aşa ceva.

---

Matilda:

Nu-mi scriu cartea de ţicnit om obişnuit , mi-o risipesc pe bloguri, pentru mai puţini ochi decât mi-aş dori, dar nu contează, chiar şi un singur cititor înseamnă mai mult decât niciunul. Şi ştiu că n-o să mi-o adune…

Vezi articolul original 138 de cuvinte mai mult

Aproape te ştiu

Aproape te ştiu,
pensia mea!
„Anticipată partial”
te-aş fi putut avea
de vreo doi ani şi ceva…

Dar te vreau întreagă,
pensie dragă!

---

Vedeţi aici cine pe cine (sau ce) mai ştie aproape.

Paşi noi pe drumuri vechi

Paşi noi pe drumuri vechi… Paşii lui Florică (nu mai ştiu al câtelea după numele lui), motanul socrilor mei, pe drumul către Rai…

Paşii care-l purtau, probabil, de pe o parte pe alta a şoselei, către mâţele în călduri de vizavi…

Tot vizavi e uliţa care duce către biserică, şi azi s-a sfinţit biserica, şi maşinile au umplut satul…

Şi motanul a fost găsit dormindu-şi somnul cel lung în şanţ, cu spatele zdrobit…

Un biet sufleţel îmblănit, plecat dintr-un trup care n-a făcut umbră pământului decât doi ani, îşi poartă, pe perniţe moi, paşii noi pe vechiul drum către veşnicia nefiinţei… Şi eu nu pot decât să-i luminez calea cu flăcăruia unei candele virtuale…

---

Despre paşi noi pe drumuri vechi au mai scris şi alţii – lucruri mai vesele. Îi găsiţi aici.

Gustul toamnei

Gustul toamnei e culoare şi mireasmă.

Piaţa din Focşani – octombrie 2009

Gustul toamnei e de struguri şi de must.

Mânăstirea Caşin – septembrie 2006

Gustul toamnei e de renunţare. Retrag mâna întinsă spre floare…

Parcul din Focşani – octombrie 2009

… duc ambele mâini spre tastatură.

Două cărţi îşi aşteaptă traducerile…

 

… şi un joc nou vrea să-mi fac timp pentru el. Poate c-o să-l cuplez uneori cu jocurile de curând rebotezatului club al celor 12 cuvinte – care, altminteri, intră la capitolul „renunţări”.

Şi poate că, din joaca asta,  o să iasă şi povestea SF de minim 20 de pagini pe care am promis/mi-am propus s-o scriu.
Şi poate c-o să pricep, în sfârşit, că nimeni nu le poate face pe toate! 🙂

---

– articol scris pentru provocarea de luni (fosta psiluneală)

Visul unei nopţi de vară

E vară, deşi plouă în fiecare zi. Dar nu visez noaptea. Mi-ajunge coşmarul din timpul zilei:

Nouăzeci de kilograme de bărbat (ar trebui să scadă la 86, s-a îngrăşat de când e în concediu medical şi probabil că surplusul nu-i prieşte) umblând prin casă ţeapăn, câte zece paşi – dacă se poate mai puţin – între un scaun şi altul, nu toate la fel de bune ca să-l scape de durere. Noroc că scaunul maşinii e confortabil, poate s-o conducă pe distanţele scurte din târgul nostru, se duce la doctor singur.

A fost şi la RMN, avem şi rezultatul: trei discuri intervertebrale bulite – noi ştiam numai de două. Am studiat CD-ul primit; găsit pe net un program moca, nu cel mai deştept din lume, dar măreşte, colorează, corelează pozele (vezi pe unde sunt făcute secţiunile). Asta, ca să fie şi CD-ul ăla folosit de cineva. Coana doctoriţa nici măcar n-are calculator în cabinetul ei particular, ea s-a uitat pe film – şi cu asta basta. Sper să aibă măcar ochiul format. Cică nu, nu e de operaţie, discul cel mai naşpa, care-a ajuns să se-atingă de măduva spinării, nu  are învelişul spart, e numai inflamat. Cică se rezolvă cu proceduri  – la cabinetul ei, începând de mâine – şi cu injecţii; două injecţii, cu pauză de şapte zile între ele.

Între timp, medicamentele n-au efect şi durerea are culmi, secondate de culmi ale irascibilităţii. Ieri, după ce s-a-ntors de la doctor, jumătatea mea conjugală era s-arunce cu motanul după mine fiindcă i-am cerut reţeta, să iau şi injecţiile alea dacă tot mă trimisese la farmacie, după cel mai puternic analgezic care se dă fără reţetă.  Şi nu ştiu dacă farmacista mi l-a dat pe cel mai puternic (padolten), dar ştiu că n-are cine ştie ce efect. (Oricum, criza de irascibilitate s-a încheiat înainte să ies pe uşă, am plecat cu tot cu reţeta pentru injecţii.)

Cât despre motan, e supărat că nu-l mai poate lua în braţe de pe spătarul fotoliului, cum era obişnuit; şi se-ntinde, ca de obicei, în pragul uşilor („cine-a pus pisica-n drum, ăla n-a fost om…”, că nu-i nevoie s-o pună omul, se-aşează singură), şi, când te doare spatele la fiecare pas, nu-i cel mai plăcut lucru din lume să sari peste el.

Cât despre traducere, iar n-o termin, şi am promis la editură că e ultima amânare, dar n-am prevăzut asta, aproape totul a rămas în seama mea. El bucătăreşte stând pe scaun, dar are nevoie de asistentă (dă-mi uleiul, dă-mi făina, dă-mi cuţitul, dă-mi brânza din frigider că nu pot să m-aplec, sau, cel mai drăguţ, dă-mi aia, de-acolo; care aia, de unde?; ei, de-acolo, nu ştii?)

Noroc că poate dormi, şi dorm şi eu. Pe la două noaptea termin cu bărbatul şi cu motanul – pus o procedură electrică (avem un apărăţel care s-a cam bulit, dă rateuri), pus footpatch la tălpi (omul încearcă de toate când e disperat), adus una-alta pentru frecţii, pus apă şi mâncare motanului, scos ficat din congelator ca să dezgheţe până dimineaţa, curăţat litiera – şi trec să mai traduc ceva. Şi pe la trei adorm, nici nu ştiu cum şi când adorm, şi dorm pe scaun, fără vise, şi pe la 5-6 mă trezesc şi mă mut în pat, pentru un alt somn fără vise, până când miaună motanul după ficat – altcineva nu se poate apleca ca să i-l pună în străchinuţă.

Şi dac-o fi totuşi de operaţie, care nu se poate face-n târgul nostru, ce fac cu motanul? Mi-a promis o nepoată că vine să stea cu el, dar oare poate să se descurce cu sălbăticiunea noastră?

Şi, başca, ploaie în balcon, aseară. Adică apa din balconul de deasupra s-a scurs la noi (se mai întâmplă uneori şi când îşi udă florile, sau când pun la uscat rufe nestoarse ca lumea); n-a fost foarte multă, dar suficientă ca să mă enerveze şi ca să ude culcuşul lui Grişka.

Frumuseţe…

Ce poate fi mai frumos decât o ofrandă de lumină? Decât lumina unei candele?

Am aprins-o azi pentru ea

 

mătuşa Pia

… care, dacă n-ar fi murit acum un an şi jumătate, ar fi împlinit 92 astăzi (6 aprilie 2014), şi pentru pisicile ei, pe care sper că le-a regăsit într-o lume mai bună.

______________

alte psi-luneli aici