Articole etichetate cu: joacă

Un soi de… confesiune

„Oricât de mare ar fi el şi orice culoare ar avea ea, între fald şi pânză există o relaţie de dependenţă.”

A fost primul gând care mi s-a împleticit, buimac, pe pod. Pe podul dintre vis şi trezie. Fluierând primele el ştia câte note dintr-o gamă bizară, a umblat, haihui, înainte şi înapoi, vrând, pesemne, să iau asta drept semn că e că mesaj prioritar.

I-a mers doar până când m-am trezit de-a binelea. Pe urmă, sub o mare de alte gânduri, care, tropotind peste şi prin el, i-au dat note proaste, închipuitul prioritar s-a surpat cu tot cu bietul pod mai sus-amintit şi, împreună, au rămas mototol, ca un fald boţit, de culoare incertă, respins de acea pânză dependentă de raţiune pe care-mi tresaltă mintea plecată haihui printre cuvintele altora, ici aplaudând câte un mesaj prieten cu logica, ici bodogănind pe înfundate, uluită de stilul buimac şi agramat al unor „cugetări” ovaţionate şi popularizate.

Cuvintele, nu ale altora, nici doar cele din duzina lansată de al două sute treizeci şi şaselea joc, ci toate cele de mai sus, nu sunt ceea ce par, adică semn de beţie. Aşa scrie într-o carte – zicea cineva, aici, că merită s-o citesc.

Ei bine, mărturisesc că n-am fost niciodată entuziasmată de ceea ce scrie în cartea asta…

Însă acum, adăpostiţi în spaţiul dintre canapea şi măsuţa cu rotile a laptopului, mă citesc doi ochi rotunzi, de Chiţurină care toarce. Pe urmă, torcătoarea mi se mută în braţe, îmi frământă alene braţul… Poate că ei îi place cartea…

Motanului Grişka îi plac toate cărţile – toate cele de pe ultimul etaj al bibliotecii. Îl aud lingându-se apăsat, undeva, în spatele lor. Face a vară. Până acum nu s-a mai urcat niciodată acolo iarna.

Oricum, ce atâta citit?

Mai bine bat câmpii, lăsându-mă călăuzită de note aluzive într-un dans ce ondulează, fald după fald, fiece pânză de păiajen buimac, rezident într-un pod mai mare decât casa, unde praful gros, de dependenţă, se aşterne peste tuşele de culoare ale orgiei de cuvinte.

Dacă aţi ajuns până aici citind fără s-o luaţi haihui, prioritar în diagonală, e semn că aveţi şi răbdare, şi dreptul să vă întrebaţi ce moaşă-sa pe gheaţă a vrut să spună zurlia în acest mesaj de repetabilă duzină.

Categorii: cuvinte, de-ale mele, duzina de cuvinte, provocările de luni | Etichete: , ,

Cică…

Cică astea ar fi nişte suflete de-ale mele. 😛 Zvonul a pornit de aici, iar eu recunosc că-mi place cum se-mbină imaginile cu poza mea de profil de pe facebook. 🙂

Categorii: anunţuri, jurnal | Etichete:

O joacă… pe lângă joacă

Înainte de a-mi băga (oare?) în sfârşit şi în ceasul al doisprezecelea minţile în cap, în sensul mai multă muncă şi mai puţină (sau mai deloc) joacă, îmi permit să-mi mai fac o dambla: un joc „neortodox” cu o duzină de cuvinte, în stilul pe care l-am găsit aici şi care mi-a plăcut foarte mult.

Şi, fiind, ca să zic aşa,  o joacă pe lângă joacă, o pun pe blog acum, nu aştept ora 22:00 a zilei de 31 ianuarie, când o să apară pe blogul lui psi un tabel în care se vor înscrie toţi cei ce vor încadra într-un text următoarele 12 cuvinte (adăugându-le sau nu diacritice pentru a le schimba sensul):  gros, stana, sura, ras, bot, simt, scoala, sort, senila, san, tipar, sui.

Eu una mă bucur, ca un copil care-a primit o jucărie nouă, fiindcă, după cum se vede mai jos, am reuşit să le fac bucăţi 😀 Şi îmi promit să mai încerc, când voi avea mai mult timp, şi cu altele, cu speranţa că-mi va ieşi ceva mai bun.

„Crede-mă, babo, tot ce-ţi scriu e adevărat. L-am cunoscut pe ticălosul ăla cu părul roş. Coala asta nu mi-e de-ajuns ca să-ţi înşir tot ce ştiu despre el. Nici măcar tac-su, idiotu’ sadic, acum senil, ăla care mi-a otrăvit copilăria, nu era pe-atunci mai nemernic Mi-a fost vecin vreo două luni. Mi-aduc aminte că purta o haină subţire, prea subţire pentru gerul zilelor aspre de iarnă. Şi poate fiindcă-l albăstrea frigul căpăta un aer cast, anacronic de serafic, deşi în realitate era un tip arţăgos din cale-afară, în preajma căruia noi, copiii, aveam grijă să nu ne prea găsim, totdeauna temători că i s-ar fi putut năzări, netam-nesam, c-avem vreun cusur. Ăl mai curajos dintre noi o rupea la fugă imediat ce-l ameninţa cu palma lui grea. Iar verii mei, fricoşii ăia, ziceau că până şi-un bobârnac de-al lui, unul uşor, te putea trânti la pământ. Iar eu, şi mai fricos ca ei, îi credeam. Mai ales fiindcă, la un moment dat, beat fiind, dăduse buzna-n casa noastră, iaca, aşa, noaptea, trecuse peste prag rostogolindu-şi ochii ăia bulbucaţi şi…”

Şi asta-i tot ce scria pe bucata de hârtie îngălbenită şi  ferfeniţită pe care-am găsit-o într-un sertar, după moartea bunicii. O frântură de scrisoare care părea atât de veche încât m-am gândit că nu bunica era baba căreia îi fusese adresată. Şi m-am apucat să caut peste tot, sperând c-aveam să mai descopăr, pe undeva, ceva care să mă lămurească de ce păstrase fragmentul ăla de misivă. Dar n-am mai găsit nimic…

Categorii: duzina de cuvinte | Etichete: ,

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: