Am nimerit pentru prima oară pe bulivarul lui când căutam o poză haioasă cu aghiulţă, ca să-mi ilustrez poezia.
… Pe urmă ne-am intersectat la duzina de cuvinte…
… Pe urmă l-a îndrăgit şi motanul…
…Iar acum…
Se stinse aici o lumină,
Se-aprinse, nouă, în cer…
Un suflet ajunse-ntre îngeri
Şi nu se simte stingher…
verojurnal 
acum, vorba ta… lacrimă şi lumină. Dumnezeu să-l ierte. 😦
Să-l ierte şi să-l odihnească…
Pingback: Va fi mereu… | Cățărătorii
😦 Eu abia ce-am văzut de vreo 30 de minute…Dumnezeu să-l ierte!
RIP
Frumos omagiul vostru! Nu l-am stiut dar imi pare a-l sti acum! Să-l odihnească, Dumnezeu!
Era un om care ştia să râdă…
Nu l-am cunoscut dar mi-as fi dorit ca el sa fi stiut cat de mult a însemnat pentru voi. Dumnezeu sa-l ierte!