Urmăriţi linkul ca să vedeţi de unde am luat întrebarea.
Răspunsul e mai jos.
Crăciunul e o sărbătoare creştină pe care am reuşit s-o denaturăm şi să o diluăm atât de mult încât esenţa i s-a [cam] pierdut.
Avem, cum se zicea înainte de ’89, sărbători de iarnă şi luna cadourilor, pom de iarnă şi Moş Gerilă.
E mai cinstit să le spunem astfel, când sărbătorim aşa cum o facem.
~ ~ ~
(Asta nu înseamnă că nu îmi place atmosfera sărbătorească sau că vreau să vă stric cheful.)
~ ~ ~
Eu una ştiu de când aveam vreo 5 ani că Moş Crăciun/Gerilă şi Moş Nicolae nu există. Mi-a explicat tata, convingător, pe înţelesul meu. M-a lămurit şi că, garantat, cadourile vor continua să existe, aşa că magia n-a dispărut.
Magia a existat, cumva, şi într-o a treia noapte de Crăciun, acum…
Ne continuăm viaţa lăsându-ne morţii în urmă – în timp. Iar cei dragi nouă se sting lăsându-ne aici, pe Pământ, în urma lor.
În urmă cu patruzeci de ani, într-o zi de 10 octombrie, eu şi bunica mea, maia mea, ne-am lăsat una pe alta în urmă…*
maia – 29 iunie 1895 – 10 octombrie 1981
I-am pus poezia asta în sicriu. Şi chiar i-am sărutat mâna, înainte de a-mi atinge de buzele ei reci fruntea şi amândoi obrajii, fiindcă aşa mă săruta ea de fiecare dată când plecam de-acasă.
Până atunci nu mai atinsesem niciodată un mort. Mi-era frică de morţi, o frică atavică, ilogică. Atunci am înţeles că de morţii tăi, de cei pe care i-ai iubit cu adevărat, nu ţi-e frică.
Pe urmă am tot spus ultimele două strofe ale poeziei, în gând, în fiecare seară, înainte de a adormi, până când, după multă vreme (mai mult de un an), am visat-o. Mi-a spus ceva gen „Potoleşte-te, stai liniştită, sunt bine.”
Cât despre poza asta, care îi era dragă, căci stătea, tablou, de peretele camerei ei, de când ţin eu minte, nu ştiu câţi ani avea când a făcut-o. Nu ştiu nici de ce n-am întrebat niciodată, dar ştiu că acum nu mai am pe cine întreba.
Acum mă întreb unde eram eu când a fost făcută fotografia. Existam cumva, undeva, într-o formă de care am uitat cu desăvârşire? Poate că sufletul e nemuritor, dar… din ce e zămislit? Trupul ia fiinţă din alte trupuri, dar sufletul? E copilul altor suflete?
„Singurul lucru care mi-a dat fiori vreodată, în modul în care moartea le dă fiori altor oameni, este perioada de timp de dinainte de a fi fost concepută, căci unde eram eu atunci? Moartea nu aduce nicio schimbare, nicio sciziune a eului, pe când, înainte de concepţie, eu nu eram, ceea ce este cu adevărat teribil şi de neacceptat.”
Rebloghez articolul pe un blog acceptat de FB ca să-l pot link-ui cu ocazia aniversării de 30 de ani a editurii Nemira, de care mă leagă multe – premii la concursuri, o povestire publicată într-o antologie şi prima mea carte publicată (un volum de proză scurtă), plus numeroase cărţi traduse.
NEMIRA. Nu muntele, editura. CĂRŢI. VECHI. Adică dinainte de anul de graţie 2004. De ce an de graţie? Habar n-am – adică o fi având el ceva aparte dacă organizatorii concursului anunţat pe blogul editurii l-au ales drept limită pe axa timpului. O oarece explicaţie, plus toate celelalte condiţii, pot fi găsite, fireşte, aici.
Beleaua e că eu vreau să scriu despre trei cărţi care au o semnificaţie deosebită pentru mine – şi. dacă asta vreau, asta fac, cu speranţa că n-o să încalc regulamentul concursului
Încep cu imaginea scanată a copertei prmei cărţi la care m-am gândit (de fapt sunt două coperte, fiindcă e vorba despre un roman în două volume), apoi o să înşir povestea – pentru oricine e dispus să-şi cheltuiască timpul citind-o.
Orice lege ne lipseşte de una sau chiar de mai multe libertăţi.
Când libertăţile îngrădite se înmulţesc, ne revotăm, luptăm pentru abolirea legilor. Iar în lipsa oricărei alte legi, lumea e guvernată de legea junglei, care favorizează reglementarea prin impunerea unui sistem de legi abuzive – legi care împing către rebeliune, anarhie, revenire temporară la legea junglei. 😝
E, după părerea mea, un cerc vicios pe care ne putem lesne înscrie când balanţa lege-libertate iese din echilibrul ei precar, greu de restabilit odată ce a fost pierdut.
Numai gândurile sunt cu desăvârşire libere (atâta vreme cât reuşim să ne păstrăm creierul nesplălat 😁).
Din câte văd, pentru unii orice critică a puterii e deja „imposibilă psihologic”, chiar şi fără „dietă, injecţii şi interdicţii”. Sunt destui, sunt mai periculoşi pentru restul lumii decât puterea însăşi şi sunt, paradoxal, mai ales oameni pe care i-ai fi crezut în stare să judece cu propria minte, nu să pună botu’ la vorbe mari şi lozinci.
Eu nu mai sper nimic, căci se spune că, atunci când Dumnezeu vrea să te piardă, îţi ia mai întâi minţile. Şi omenirii i-a luat deja minţile.
Am scris, cu ceva ani în urmă, o poveste (ultima din volumul „Între Lumi”) despre creatura care, cu voia Creatorului, îl va învinge într-un joc straniu, ducându-şi cu încăpăţânare nesupunerea până la autodistrugere. Nu mi-am dorit să fiu contemporană cu aşa ceva, dar mă tem că acum asist la începutul sfârşitului – şi mi-e greu s-o fac cu detaşare.
E mai cinstit să le spunem astfel, când sărbătorim aşa cum o facem.
verojurnal 