Crăciun fericit!

Categorii: Crăciun, de-ale mele, urări | Etichete:

Un răspuns

Rebloghez ca să pot pune link pe Facebook.

VERONICISME

Oare pentru voi ce înseamnă Crăciunul?

Urmăriţi linkul ca să vedeţi de unde am luat întrebarea.
Răspunsul e mai jos.

Crăciunul e o sărbătoare creştină pe care am reuşit s-o denaturăm şi să o diluăm atât de mult încât esenţa i s-a [cam] pierdut.
Avem, cum se zicea înainte de ’89, sărbători de iarnă şi luna cadourilor, pom de iarnă şi Moş Gerilă.

E mai cinstit să le spunem astfel, când sărbătorim aşa cum o facem.

~   ~   ~

(Asta nu înseamnă că nu îmi place atmosfera sărbătorească sau că vreau să vă stric cheful.)

~   ~   ~

Eu una ştiu de când aveam vreo 5 ani că Moş Crăciun/Gerilă şi Moş Nicolae nu există. Mi-a explicat tata, convingător, pe înţelesul meu. M-a lămurit şi că, garantat, cadourile vor continua să existe, aşa că magia n-a dispărut. :mrgreen:

Magia a existat, cumva, şi într-o a treia noapte de Crăciun, acum…

Vezi articolul original 163 de cuvinte mai mult

Categorii: jurnal, reblog | Etichete: , ,

Uneori îmi sare muştarul…

… uite AŞA.


BONUSURI:

 


 


 

 

 

Categorii: jurnal | Etichete:

Comemorare

Ne continuăm viaţa lăsându-ne morţii în urmă – în timp. Iar cei dragi nouă se sting lăsându-ne aici, pe Pământ, în urma lor.
În urmă cu patruzeci de ani, într-o zi de 10 octombrie, eu şi bunica mea, maia mea, ne-am lăsat una pe alta în urmă…*

maia – 29 iunie 1895 – 10 octombrie 1981

I-am pus poezia asta în sicriu. Şi chiar i-am sărutat mâna, înainte de a-mi atinge de buzele ei reci fruntea şi amândoi obrajii, fiindcă aşa mă săruta ea de fiecare dată când plecam de-acasă.

Până atunci nu mai atinsesem niciodată un mort. Mi-era frică de morţi, o frică atavică, ilogică. Atunci am înţeles că de morţii tăi, de cei pe care i-ai iubit cu adevărat, nu ţi-e frică.

Pe urmă am tot spus ultimele două strofe ale poeziei, în gând, în fiecare seară, înainte de a adormi, până când, după multă vreme (mai mult de un an), am visat-o. Mi-a spus ceva gen „Potoleşte-te, stai liniştită, sunt bine.”

Cât despre poza asta, care îi era dragă, căci stătea, tablou, de peretele camerei ei, de când ţin eu minte, nu ştiu câţi ani avea când a făcut-o. Nu ştiu nici de ce n-am întrebat niciodată, dar ştiu că acum nu mai am pe cine întreba.

Acum mă întreb unde eram eu când a fost făcută fotografia. Existam cumva, undeva, într-o formă de care am uitat cu desăvârşire? Poate că sufletul e nemuritor, dar… din ce e zămislit? Trupul ia fiinţă din alte trupuri, dar sufletul? E copilul altor suflete?

„Singurul lucru care mi-a dat fiori vreodată, în modul în care moartea le dă fiori altor oameni, este perioada de timp de dinainte de a fi fost concepută, căci unde eram eu atunci? Moartea nu aduce nicio schimbare, nicio sciziune a eului, pe când, înainte de concepţie, eu nu eram, ceea ce este cu adevărat teribil şi de neacceptat.”

Diana Alzner – Tunelul de la capătul lumii

Categorii: amintiri, întrebări, comemorare, poezii | Etichete: ,

Amintiri despre Nemira

Rebloghez articolul pe un blog acceptat de FB ca să-l pot link-ui cu ocazia aniversării de 30 de ani a editurii Nemira, de care mă leagă multe – premii la concursuri, o povestire publicată într-o antologie şi prima mea carte publicată (un volum de proză scurtă), plus numeroase cărţi traduse.

Curioşii pot citi şi acest articol.

VERONICISME

NEMIRA. Nu muntele, editura. CĂRŢI. VECHI. Adică dinainte de anul de graţie 2004. De ce an de graţie? Habar n-am – adică o fi având el ceva aparte dacă organizatorii concursului anunţat pe blogul editurii l-au ales drept limită pe axa timpului. O oarece explicaţie, plus toate celelalte condiţii, pot fi găsite, fireşte, aici.

Beleaua e că eu vreau să scriu despre trei cărţi care au o semnificaţie deosebită pentru mine – şi. dacă asta vreau, asta fac, cu speranţa că n-o să încalc regulamentul concursului :mrgreen:

Încep cu imaginea scanată a copertei prmei cărţi la care m-am gândit (de fapt sunt două coperte, fiindcă e vorba despre un roman în două volume), apoi o să înşir povestea – pentru oricine e dispus să-şi cheltuiască timpul citind-o.

Vezi articolul original 1.324 de cuvinte mai mult

Categorii: amintiri, blogărit, jurnal, reblog | Etichete:

38

2021 – 1983 = 38

Categorii: amintiri, aniversare, de-ale mele, dragoste, fotografii | Etichete:

Tata (4 mai 1913 – 27 decembrie 1991)

Oare cum o fi fost luna mai acum o sută de ani?

Tata ştia. Acum o sută de ani îşi sărbătorea a opta aniversare.

Articolul reblogat mai jos e scris pe 27 decembrie 2015.

verojurnal

Au trecut mai bine de 102 ani de când s-a născut şi exact 24 de când nu mai e printre noi.

Cândva, în vremuri pe care eu nu le-am trăit, a fost… cum îl vedeţi:

Acum, în vremuri pe care nu le trăieşte el, e un vârtej de amintiri – dintre care una mă îndeamnă să aprind azi o lumânare virtuală stranie:


Stranie ca viaţa, stranie ca moartea. Sau poate că stranie nu e decât una dintre ele… Dar care?

Vezi articolul original

Categorii: comemorare, jurnal, reblog | Etichete:

Uneori şăd şi cuget

Nu există libertate absolută.

Orice lege ne lipseşte de una sau chiar de mai multe libertăţi.

Când libertăţile îngrădite se înmulţesc, ne revotăm, luptăm pentru abolirea legilor. Iar în lipsa oricărei alte legi, lumea e guvernată de legea junglei, care favorizează reglementarea prin impunerea unui sistem de legi abuzive – legi care împing către rebeliune, anarhie, revenire temporară la legea junglei. 😝

E, după părerea mea, un cerc vicios pe care ne putem lesne înscrie când balanţa lege-libertate iese din echilibrul ei precar, greu de restabilit odată ce a fost pierdut.

Numai gândurile sunt cu desăvârşire libere (atâta vreme cât reuşim să ne păstrăm creierul nesplălat 😁).

Categorii: filozofie, jurnal | Etichete:

Ultima partidă

FB

preluare de pe Facebook

Din câte văd, pentru unii orice critică a puterii e deja „imposibilă psihologic”, chiar şi fără „dietă, injecţii şi interdicţii”. Sunt destui, sunt mai periculoşi pentru restul lumii decât puterea însăşi şi sunt, paradoxal, mai ales oameni pe care i-ai fi crezut în stare să judece cu propria minte, nu să pună botu’ la vorbe mari şi lozinci.

Eu nu mai sper nimic, căci se spune că, atunci când Dumnezeu vrea să te piardă, îţi ia mai întâi minţile. Şi omenirii i-a luat deja minţile.

Am scris, cu ceva ani în urmă, o poveste (ultima din volumul „Între Lumi”) despre creatura care, cu voia Creatorului, îl va învinge într-un joc straniu, ducându-şi cu încăpăţânare nesupunerea până la autodistrugere. Nu mi-am dorit să fiu contemporană cu aşa ceva, dar mă tem că acum asist la începutul sfârşitului – şi mi-e greu s-o fac cu detaşare.

Categorii: de-ale mele, jurnal, lehamite | Etichete: ,

Versuri peste poză, despre poză – 2018-2021

Puteţi comenta (dacă doriţi) la locul de baştină al articolului.

VeroVers

Vezi articolul original

Categorii: amintiri, de-ale mele, jurnal | Etichete:

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: