preluare de pe Facebook
Din câte văd, pentru unii orice critică a puterii e deja „imposibilă psihologic”, chiar şi fără „dietă, injecţii şi interdicţii”. Sunt destui, sunt mai periculoşi pentru restul lumii decât puterea însăşi şi sunt, paradoxal, mai ales oameni pe care i-ai fi crezut în stare să judece cu propria minte, nu să pună botu’ la vorbe mari şi lozinci.
Eu nu mai sper nimic, căci se spune că, atunci când Dumnezeu vrea să te piardă, îţi ia mai întâi minţile. Şi omenirii i-a luat deja minţile.
Am scris, cu ceva ani în urmă, o poveste (ultima din volumul „Între Lumi”) despre creatura care, cu voia Creatorului, îl va învinge într-un joc straniu, ducându-şi cu încăpăţânare nesupunerea până la autodistrugere. Nu mi-am dorit să fiu contemporană cu aşa ceva, dar mă tem că acum asist la începutul sfârşitului – şi mi-e greu s-o fac cu detaşare.
