Mi-s paginile de FB pline de amintiri despre ea, despre ei.
Mă trimit în marasm. Şi sunt bătrână, dar încă nu am un căpăstru destul de bun ca să-mi strunesc lacrimile… Un clopotar şi un ventriloc mi se fac auziţi în gânduri, unul trage într-una un clopot cenuşiu, celălalt îşi trimite glasul să-mi tot spună că sufletele lor, al pisicii şi al motanului, dacă există, nu s-au pierdut în întunecime, li s-a scurs doar tot nisipul vieţii pământeşti, dar, fără tulburare, o mână divină le-a inversat gravitaţia din clepsidră, nisipul pare să urce, urcă spre curcubeul ce duce către rai… Ascult, pricep, şi totuşi… Şi totuşi e zadarnic, din când în când ceva mi se rupe în suflet, mă simt neputincioasă ca un eunuc care priveşte frumuseţea unui trup de femeie, dintr-un soi de mâncărime a minţii mi se nasc gânduri amare, spunând că asta e nemilostiva lege-a firii, că imposibilul e o realitate, că, oricât n-aş fi zbătut, nu le-aş fi putut dărui o nemurire de inorog, că, din păcate, ce s-a dus tot dus rămâne…
Şi nu-mi rămâne decât, copleşitor, mirosul resemnării…
verojurnal 
Pingback: Jocul de luni – cu duzina de cuvinte | VERONICISME