Cred că soluţia nu e o renunţare vremelnică, dar absolută, la blogărit, cum spuneam aici, ci o îmbinare raţională a plăcutului cu utilul, o stabilire corectă a priorităţilor.
Fir-ar să fie, oare chiar nu sunt în stare?!
Oare chiar nu sunt în stare?
13 gânduri despre „Oare chiar nu sunt în stare?”
Lasă un comentariu
Comentarii recente
 | Vero la Parfumul amăgitor al cuvântulu… |
 | CARMEN la Parfumul amăgitor al cuvântulu… |
| Vero la Întreg… la minte |
 | cita la Întreg… la minte |
| Vero la Întreg… la minte |
Cărţuliile mele:
PAVCON
PAVCON
NEMIRA
verojurnal 
Pingback: Tot de-ale mele – în ianuarie – februarie 2014 | VERONICISME
Cât timp te văd pe aici, mă simt mai bine, te rog mult să mă crezi.
Îmi place să te cred 🙂
Onorează-mă, și crede!
OK 🙂
:))) Cat de cunoscut imi este sentimentul! Zilnic imi spun ca trebuie sa ma abtin, sa mai stau si departe, macar pentru o zi. Cu toate astea, de cum ma trezesc iau laptopul in brate… 🙂
Da, dar presupun că nu-ţi neglijezi treburile din cauza asta. Eu am cam făcut-o în ultima vreme, şi-ar fi cazul să-mi revin.
Ba imi neglijez si treburile, si sanatatea… :9
Îmi pare rău să aflu asta, deşi ideea că nu sunt unicat e, într-un fel, o consolare.
Mie mi-e greu să păstrez echilibrul între plăcere şi necesitate. Plăcerea înclină totdeauna balanţa în favoarea ei. Chiar şi atunci când se urcă şi voinţa pe talerul celălalt. Îţi doresc mai mult succes decât am eu! :))
Mulţumesc, Carmen! 🙂
Şi la mine plăcerea face la fel…
Scrie cand vrei, cand poti, cand ai ceva de spus, dar … scrie 🙂 pe acest blog. El este deja un aperitiv al vietii de zi cu zi.
😀
OK 🙂