Comemorare

Ne continuăm viaţa lăsându-ne morţii în urmă – în timp. Iar cei dragi nouă se sting lăsându-ne aici, pe Pământ, în urma lor.
În urmă cu patruzeci de ani, într-o zi de 10 octombrie, eu şi bunica mea, maia mea, ne-am lăsat una pe alta în urmă…*

maia – 29 iunie 1895 – 10 octombrie 1981

I-am pus poezia asta în sicriu. Şi chiar i-am sărutat mâna, înainte de a-mi atinge de buzele ei reci fruntea şi amândoi obrajii, fiindcă aşa mă săruta ea de fiecare dată când plecam de-acasă.

Până atunci nu mai atinsesem niciodată un mort. Mi-era frică de morţi, o frică atavică, ilogică. Atunci am înţeles că de morţii tăi, de cei pe care i-ai iubit cu adevărat, nu ţi-e frică.

Pe urmă am tot spus ultimele două strofe ale poeziei, în gând, în fiecare seară, înainte de a adormi, până când, după multă vreme (mai mult de un an), am visat-o. Mi-a spus ceva gen „Potoleşte-te, stai liniştită, sunt bine.”

Cât despre poza asta, care îi era dragă, căci stătea, tablou, de peretele camerei ei, de când ţin eu minte, nu ştiu câţi ani avea când a făcut-o. Nu ştiu nici de ce n-am întrebat niciodată, dar ştiu că acum nu mai am pe cine întreba.

Acum mă întreb unde eram eu când a fost făcută fotografia. Existam cumva, undeva, într-o formă de care am uitat cu desăvârşire? Poate că sufletul e nemuritor, dar… din ce e zămislit? Trupul ia fiinţă din alte trupuri, dar sufletul? E copilul altor suflete?

„Singurul lucru care mi-a dat fiori vreodată, în modul în care moartea le dă fiori altor oameni, este perioada de timp de dinainte de a fi fost concepută, căci unde eram eu atunci? Moartea nu aduce nicio schimbare, nicio sciziune a eului, pe când, înainte de concepţie, eu nu eram, ceea ce este cu adevărat teribil şi de neacceptat.”

Diana Alzner – Tunelul de la capătul lumii

Categorii: amintiri, întrebări, comemorare, poezii | Etichete: ,

Navigare în articol

Comentariile sunt închise.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: