Mie nu-mi place şampania. Chiar deloc.
Prefer vinul şi ţuica – da’ mai bine să fie palincă. Şi coniacul.
La chefurile din tinereţe (liceu, facultate) beam lichior de ciocolată (Havana Club) şi votcă Stalinskaya.
(Tata era de părere că o fată trebuie să ştie să bea, ca să nu cumva să i-o tragă vreun golan la beţie.)
M-am cherchelit de mai multe ori, dar de îmbătat criţă/turtă/muci m-am îmbătat doar de 3 ori, cu, în ordine cronologică, votcă, coniac şi palincă plus vreo două-trei soiuri de vin.
Prima oară a fost de inimă albastră, mi-aduc vag aminte că am plâns cu un copac în braţe. în faptul serii, pe o străduţă pustie. Dar a doua zi am fost bine mersi, n-am avut nici pe dracu’.
A doua oară a fost din nebăgare de seamă. Bărbatu-meu, care pe-atunci îmi era doar prieten, a cumpărat coniacul; fabrica de coniac era gard în gard cu a noastră şi acolo se vindea licoarea – de furat, bineînţeles (în anii ’80, pentru unii de exagerat de tristă amintire). Trebuia să ducă sticla acasă, s-o bea cu viitorul meu socru, dar ne-au chemat în duminica aia la serviciu (cum se obişnuia pe atunci, presupun că doar ca să ne strice ziua, că personalul TESA, cel puţin, se reunea în birou la cafea – în fine, la nechezol – pentru vreo două ore, după care spăla putina). Aşa că fericitul cumpărător a băut coniacul în căminul de nefamilişti, cu mine şi cu colegul lui de cameră. Mi-a atras atenţia că nu e bine să beau chiar cot la cot cu ei, dar… până în autobuzul cu care m-a condus sâmbătă seara acasă n-am dat semne că m-a afectat băutura.
Mi-aduc aminte că, odată ce-am ajuns la mine (stăteam în gazdă), l-am întrebat dacă nu vrea un ceai şi răspunsul lui categoric a fost: „Tu nu te-atingi acum de aragaz, te duci imediat la culcare!” După asta s-a rupt filmul, până în toiul nopţii, când m-am trezit ca să borăsc şi am văzut, cu stupoare, în mijlocul camerei, cuvertura de pe pat, peste care stăteau grămadă hainele mele (îmi pusesem pijamaua). Am borât şi a doua zi, la serviciu, şi mi-a fost destul de rău ca să nu mă mai ating de coniac vreo 5 ani.
A treia oară, în prima parte a anilor ’90, cumnatul cumnatului şi un prieten de-al lui au sosit din Braşov la Focşani să ia vin contra palincă & cartofi de la un fost coleg de serviciu de-al lor, pe-atunci coleg de birou cu mine. Numai că tipul nu era la fabrică în ziua aia, aşa că eu şi jumătatea mea conjugală i-am dus până una-alta la noi acasă, să mănânce oarece. Palinca am degustat-o mai întâi pe drum, în maşina lor. La noi am dat-o pe vin, după încă o doză bunişoară de palincă.
Pe urmă ne-am dus cu toţii, tot cu maşina lor, la Goleşti, la tipul cu băutura. Ăsta nu era acasă, era doar taică-su, care ne-a servit cu ceva vin cât l-am aşteptat. Şi, dacă nu mă-nşeală memoria, odată ce-a venit, colegul meu a scos alt soi de vin. În fine, tranzacţia s-a făcut şi ne-am întors la Focşani.
Maşina a fost de treabă până ce am ajuns în oraş, unde a făcut pană. Roată de schimb aveau, dar n-aveau cric. Prin urmare, eu şi bărbatu-meu ne-am dus după cricul nostru. Nu mai ştiu dacă ne-am dus pe jos sau am găsit vreun taxi, dar la întoarcere am luat Dacia noastră. Fiind frig, a pornit-o el, dar pe urmă la volan am trecut eu, că, deh, dacă un poliţai vede o femeie conducând cu un zdrahon alături, presupune că el e beat şi ea nu. Am mers fără probleme, doar la un semafor m-a claxonat cineva, aparent fără motiv. Am descoperit motivul când am ajuns la destinaţie, am întors maşina şi n-am văzut lumina farurilor măturând pereţii caselor şi gardurile. Convinsă că le-a aprins bărbatu-meu când a pornit motorul, mersesem liniştită cu ele stinse, deşi altminteri mă feresc să conduc noaptea fiindcă am impresia că nu văd destul de bine. 😛
Din ce-a urmat, mi-aduc aminte că Sandu, cumnatul cumnatului, beat şi el, că maşina o conducea prietenul lui, a ţinut morţiş să m-ajute să fac cartofi prăjiţi, că am dansat, pe rând, cu cei trei bărbaţi, dar nu-mi aduc aminte cum a fost când am mâncat friptura de oaie căreia îi făcusem cartofii drept garnitură – şi ştiu că-mi lăsa gura apă după friptura aia la cuptor, pregătită în seara precedentă, din care încă nu gustasem. A doua zi dimineaţă am descoperit că le făcusem musafirilor patul fără să le pun feţe de pernă, fapt care se pare că nu i-a deranjat. (Când ne-am revăzut, Sandu – odihnească-se în pace, s-a prăpădit de mult, avea diabet şi bea şi mânca de parcă n-ar fi avut – a ţinut să ne spună, cu evidentă sinceritate, ce bine a petrecut la noi.)
De data asta n-am borât, dar m-am simţit ca naiba în dimineaţa următoare. Tocmai mă puseseră şefă de colectiv de proiectare, peste 3 colegi de altfel mai buni ingineri decât mine, dar care, spre deosebire de mine, fluieraseră în biserică şi forul superior nu-i mai avea la ficaţi. Şi unul din ăştia a venit tocmai atunci să-mi explice ce idee are el, dar nu-mi era destul de bun prieten să-i spun că-s mahmură, mă doare tărtăcuţa de mor şi nu pricep nicio iotă din tot de zice, m-am mulţumit să dau din când în când aprobator din cap şi să mormăi câte ceva. La pauza de masă (mâncam în biroul soţului, pe atunci şef la CTC) am băut nu mai ştiu ce ceai – făcut, după indicaţiile lui, de secretară, că avea şi de-asta, fabrica era încă mare, încă nu arsese pe mai bine de jumătate. Şi ceaiul ăla mi-a luat, fără exagerare, mahmureala cu mâna.
Sper că textul de mai sus e inteligibil. Acum nu-s beată, doar chioară de somn, e 4 jumate dimineaţa, dar, dacă nu scriu când mi se năzare, nu mai scriu deloc. 😀
Noua bibliotecă n-are un asemenea ultim etaj ademenitor pentru o pisică. Abia a sosit şi aşteaptă să devină sălaşul cărţilor momentan surghiunite pe unde vrei şi pe unde nu vrei.
verojurnal 
Comentarii recente